Hot City - Cultura urbana feminina

Regizat de Peter Jackson, cel mai cunoscut pentru trilogia „Stapanul inelelor”, filmul are un atu si in distributia aleasa: Mark Wahlberg, Rachel Weisz, Susan Sarandon, Stanley Tucci (nominalizat la Oscar pentru acest rol) si Saoirse Ronan (numele ei se pronunta: „seer-sha” sau „sur-shuh” si inseamna „libertate” in irlandeza traditionala; o stiti din „Atonement”, unde apare in rolul surorii cu remuscari a personajului Keirei Knightley).

Povestea din film este una care mie, personal, mi-a dat fiori. Celor carora le plac thriller-ele sau filmele de groaza, li se va parea, probabil, un subiect din categoria „light”. Susie Salmon, o fata de 14 ani din Pennsylvania anilor ’70, povesteste cum a fost ucisa de catre un vecin cu probleme psihice si a ajuns intr-un fel de purgatoriu, lumea dintre rai si iad. Aici, ea vegheaza asupra familiei sale, dar si a baiatului de care ii placea, insa pe care nu mai ajunge sa il sarute. Dorinta de razbunare o determina sa ramana in aceasta zona de mijloc destul de mult timp, ajungand ca intr-un final sa realizeze ca cel mai bine atat pentru ea, cat si pentru familia ei, este sa accepte ceea ce i s-a intamplat si sa ii lase si pe cei dragi sa se vindece si sa mearga mai departe, fara ca asta sa insemne insa ca va fi uitata.

Filmul este punctat si de efecte speciale, asa cum ne-am astepta la o productie marca Peter Jackson, insa la nivelul constructiei epice, filmul are multe scapari si isi pierde continuitatea pe alocuri. In ceea ce priveste jocul actorilor, am ramas placut impresionata de Stanley Tucci, in rolul criminalului si de Susan Sarandon, in rolul bunicii fetei ucise, care adauga culoare si umor povestii. Mark Wahlberg si Rachel Weisz, in rolul parintilor, nu ies cu nimic in evidenta, sunt niste personaje plate, niste oameni obisnuiti afectati de o tragedie, veridici prin simplitatea suferintei lor.

Per total, desi presarata adesea cu suspans in masuri tolerabile, povestea mi se pare inutil de lunga, fara cap si fara coada. Sensul pe care i l-am gasit este acela ca oricare dintre noi poate fi supus unei tragedii stupide, ca oameni rai exista, chiar daca am vrea sa ii excludem din lumile noastre cateodata atat de perfecte, ca putina suspiciune si precautie nu strica niciodata in relatia cu ceilalti si ca iertarea si mersul mai departe sunt singurele solutii in fata nedreptatilor destinului (clisee, ce e drept, insa adevarate). Si cam atat. Filmul m-a lasat cu un gust amar si il recomand doar in sensul de „daca aveti doua ore libere si sunteti fani ai genului/subiectului”.