Hot City - Cultura urbana feminina

Nu stiu cati oameni ar fi fost atrasi de filmul asta daca nu ar fi avut o reputatie atat de buna. Dar pentru ca a fost laudat aproape in cor de critica de pe intreg mapamondul si a primit cele mai importante premii la Oscarurile de anul asta, orice cinefil care se respecta e dator sa-l vada. Macar de curiozitate. Macar ca sa nu vorbeasca in necunostinta de cauza.

Cred ca nu mai e pentru nimeni vreun mister daca spun ca subiectul filmului e razboiul din Irak, in general, si acei oameni minunati care se ocupa cu dezamorsatul bombelor, in particular. Ba, si mai particular: un anumit om care se ocupa cu dezamorsatul bombelor: neinfricatul sergent James, seful unei echipe de genisti care, cat sunt si ei de curajosi, se cam sperie cand vad ce indraznet (si cam nesocotit) e seful lor.

Desi n-am fost prin Irak ca sa-mi pot da cu parerea in mod competent, as spune ca partea cea mai buna a filmului e senzatia de autenticitate- de documentar, aproape. Totul pare ca se petrece in timp real, simti si tu cum te acopera praful din desert si te arde soarele alaturi de soldati, iar interpretarile actorilor sunt foarte naturale. Scenaristul Mark Boal spunea ca vrea ca filmul sa para o reflectare a adevaratei experiente soldatesti si cred ca si-a indeplinit scopul destul de bine.

Pe de alta parte, tocmai din respectiva autenticitate vin si partile proaste. Pentru ca atunci cand privesti un film nu iti doresti in mod deosebit sa ti se para ca te acopera praful in timp ce astepti in tacere o manevra militara. Eu am vazut The Hurt Locker o data si jumatate, pentru ca prima oara nu am reusit sa-l urmaresc pana la capat: e nevoie de un efort sustinut ca sa-ti mentii atentia treaza- cu exceptia cazurilor in care esti cu adevarat pasionat de chestiuni militare, probabil.

Scenariul lui Hurt Locker e putin in deriva: echipa de genisti cauta bombe, ele rasar si unde te astepti, si unde nu (inclusiv in maruntaiele unui cadavru), eroii reusesc sa le dezamorseze. Sau nu. Si tu te intrebi ce rost au toate astea, pentru ca in cinema trebuie sa spui, totusi, o poveste. Ce-i drept, pe masura ce trece timpul incepem sa-i intelegem pe soldati si sa ne apropiem mai mult de personaje. Dar pentru cei care nu au avut rabdare cu filmul e deja cam tarziu.

Finalul a fost etichetat de multi comentatori drept propagandistic, dar poate fi redus si la eterna dilema a vietii de familie mediocre dar linistite versus cariera plina de satisfactii si de riscuri- in cazul de fata, riscul nu e doar metaforic. Bineinteles ca nu o sa va stric cheful dezvaluindu-va ce alege protagonistul.

Regizoarea Kathryn Bigelow a facut istorie devenind prima femeie premiata cu un Oscar pentru regie, si inca pentru un film cu un subiect atat de masculin. Departe de mine gandul de a-i contesta realizarile, desi indraznesc sa sugerez ca filmul nu e deloc memorabil si aceasta premiera feminista e tot ce isi va mai aminti lumea peste, sa zicem, zece ani.

Dar daca stam sa ne gandim: Charlie Chaplin, Orson Welles, Alfred Hitchcock, Stanley Kubrick n-au castigat niciodata un Oscar pentru regie. Martin Scorsese l-a luat pentru unul din cele mai slabe filme ale sale, un remake dupa un thriller coreean. In conditiile astea, chiar ne mai pasa ce parere are nenea Oscar?