Hot City - Cultura urbana feminina

In mod normal n-as fi avut nici un motiv sa recomand Scrisorile catre Julieta, pentru ca nu sunt tocmai ceea ce s-ar numi o persoana romantica. Si, sincer, ar trebui sa nu fi vazut niciodata, in toata viata voastra, vreun film ca sa nu fiti in stare sa ghiciti in fiecare secunda ce urmeaza atunci cand va uitati la acesta- e previzibil pana la Verona si inapoi.

Dar nu mai vazusem de mult o comedie romantica (sau in cazul de fata, un film romantic vag comic pe alocuri) caruia sa nu-i fie rusine cu romantismul, si care sa nu incerce sa-ti distraga atentia de la el cu glume stupide sau deocheate. Cine se uita la un asemenea film vrea in primul rand sa vada povesti cu final fericit si printii sosind pe un cal alb. Aici, chiar de asta au parte, cu cal cu tot.

“Scrisori catre Julieta” e reconfortant in inocenta lui. Iar protagonista, jucata de foarte draguta Amanda Seyfried, nu e eroina tipica de comedii romantice, vreo singuratica disperata de propria singuratate si alergand cu limba scoasa dupa o relatie cu un barbat, sau o imprastiata a la Bridget Jones. Nu, Sophie, adica Amanda noastra, e desteapta si organizata si in nici un caz in pericol sa ramana fata batrana. Si totul se petrece in decorul Toscanei unde practic si un melc tarandu-se in liniste de la o frunza la alta ar arata interesant.

Povestea e inspirata de asa-zisa “casa a Julietei” din Verona, care exista in realitate (spre deosebire de Julieta) si unde oamenii- ok, hai sa fim sinceri, femeile- lipesc mesaje cerandu-i Julietei sfaturi in dragoste. Nu e chiar un gest intelept, Julieta fiind o fetiscana care s-a sinucis la 13 ani, dar suna frumos.

Sophie ajunge la Verona in vacanta cu logodnicul ei si le cunoaste pe “secretarele Julietei”, femei  angajate de primarie sa raspunda tuturor scrisorilor lasate pe zid. Una din scrisori, pe care Sophie o gaseste ascunsa dupa o piatra, e scrisa in urma cu 50 ani! Eroina noastra se hotaraste sa raspunda personal si sa o sfatuiasca pe expeditoare sa-si caute iubirea adevarata, chiar si dupa atatia ani.

Ce urmeaza? Exact ce va ganditi. Dar nu e asa mare suparare daca nu va asteptati la cine stie ce scenariu original. Cel mai bun motiv sa vedeti acest film poarta insa numele de Vanessa Redgrave. Nu stiu cum s-a ratacit aici batrana doamna gratioasa (are peste 70 de ani, nu se supara nimeni daca-i zic batrana, nu?) dar fara ea filmul ar fi fost cliseistic si greu de suportat.

Nu strica nici ca il vedem si Gael Garcia Bernal, un actor mexican pe care l-am vazut numai in filme bune pana acum. Mai e si Franco Nero cu ai lui ochi albastri intr-un rol mititel.  De fapt, actorii sunt cei care salveaza acest film foarte conventional si cuminte, pe care o distributie mai slaba l-ar fi ingropat. Asa, e tocmai ce trebuie pentru o poveste romantioasa.