Hot City - Cultura urbana feminina

Autorul acestei carti, Antoni Casas Ros, a refuzat sa-si arate pana acum fata in public. Se presupune ca a fost desfigurat in urma cu multi ani de un accident de masina. Nu m-as mira sa fie doar o poveste menita sa-i sporeasca popularitatea artistica. Pe de alta parte, nu m-as mira nici sa fie adevarat. Viata e de multe ori mai ciudata decat fictiunea.

Barbatul desfigurat si izolat de lume este si figura centrala a romanului, iar Casas Ros l-a botezat cu numele sau. Ar putea fi, deci, partial, o autobiografie. Sau nu. Caci am invatat cu totii la scoala ca nu trebuie sa confundam autorul cu naratorul. Totusi, mare parte din farmecul acestei carti este felul in care autorul cel misterios se suprapune naratorului- cum se vede lumea prin ochii unui chip fara chip.  

Nu as putea sa va spun mare lucru despre povestea propriu-zisa, caci nici nu exista o poveste in sensul obisnuit in care percep eu o naratiune. E vorba despre singuratatea omului “altfel” si cum ajunge el sa se agate, paradoxal, de faptul ca e altfel si respins de ceilalti; despre aparente : viata interioara a unui om care nu mai arata a om, iubirea lui pentru un barbat cu infatisare de femeie, un transsexual pe nume Lisa.  

Desi Antoni si-l ia ca aliat pe regizorul spaniol Pedro Almodovar in aceasta incercare de a gasi frumusetea in ceea ce pare a fi uratenie, imaginandu-si cum ar fi daca Almodovar ar face un film despre viata lui, filmul la care ma duce cu gandul cartea asta e, mai degraba, “Abre los ojos” al altui spaniol, Alejandro Amenabar. Tot despre un tanar frumos, desfigurat de un accident, si despre masti reale si metaforice.

De fapt, daca stam sa jupuim cartea lui Casas Ros de referinte culturale de tot felul –cinematografice, stiintifice- si de cantitatea destul de mare de “shock value” din povestea incontestabil emotionanta a unui om cu fata distrusa si din relatia lui cu un transsexual, nu stiu daca mai ramanem cu mare lucru. Si mi se pare ca literatura contemporana cade cam des in boala asta: sa confunzi un ghem de referinte culturale si 2-3 elemente socante cu o carte care poate exista intr-un fel memorabil si de sine statator.

Totusi, Antoni Casas Ros are, cum se spune, “condei”. Talentul lui la intors cuvintele mi se pare destul de evident, si sunt foarte curioasa ce va scrie dupa “Teorema lui Almodovar”: e inca foarte tanar pentru un scriitor, iar subiectul omului desfigurat nu poate fi intins la infinit. Oricum, am ramas dupa ce am inchis cartea cu diverse fraze si franturi de idei care mi-au placut- iertarea are nevoie uneori de departare, mai important decat sexul e apropierea fizica din momentele cand dormi alaturi de altcineva si ar trebui sa existe “bordeluri” de unde sa-ti poti cumpara si asa ceva samd.- si cu o dragoste mult mai mare fata de propria-mi fata privita in oglinda, pe care de atatea ori am nedreptatit-o numind-o sifonata sau mai stiu eu cum.  

Cartea a aparut in 2010 la editura Vellant.