Hot City - Cultura urbana feminina

Tinand cont care e titlul cartii, cred ca nu dezvalui mai mult decat e cazul si nu va mira pe nimeni daca spun ca e vorba despre niste fete care se sinucid. Cele cinci surori Lisbon si parintii lor severi locuiesc intr-o suburbie americana tipica si duc o viata retrasa, iar baietii din vecini le adora de la distanta ca pe niste zeite misterioase. Si zeite misterioase raman si dupa ce aleg sa-si ia viata, mai intai cea mai mica, apoi si celelalte, fara ca cei din jur sa poata le intelege sau opri in vreun fel.

Sinuciderea starneste mereu intrebari si pareri impartite: de ce alege cineva sa faca asta? Ba il condamnam pentru lasitate si pentru suferinta pe care o provoaca celor ramasi in viata, ba incercam sa-l intelegem scormonind in viata lui dupa dureri ascunse. Uitati-va numai la avalansa de ipoteze in cazul Madalinei Manole. E greu de aflat adevaratul motiv pentru care se sinucide cineva si e mult mai usor sa-l consideram nebun: frica de moarte ne face sa descalificam din start pe cineva care isi grabeste moartea de bunavoie.

In fictiune, insa, sinuciderea e de multe ori o treaba foarte simpla, iar autorul nu se sfieste sa ne deseneze schema rationamentului sinucigasului. Era nefericit in dragoste, era bolnav, sau abuzat, sau ruinat...Clar ca lumina zilei si lipsit de anxietati pentru noi. Spre lauda lui, Jeffrey Eugenides nu alege calea asta foarte batuta, ba chiar ii ironizeaza din plin si cu umor negru pe cei care au intotdeauna o teorie in asemenea situatii. Nimeni nu stie de ce se sinucid tinerele, frumoasele surori Lisbon.

Mai mult decat atat, Eugenides construieste toata cartea sub forma unei pseudo-investigatii: baietii din vecini (narator colectiv- o treaba mai putin intalnita), indragostiti pe veci de frumoasele sinucigase, reconstruiesc din amintiri, din fotografii vechi, din obiecte ale fetelor “cazul” , mai mult ca sa aiba un pretext sa le evoce decat pretinzand cu adevarat ca vor afla motivul mortii lor. Aceasta privire “de la distanta” si mai mult din auzite asupra surorilor le transforma in fapturi aproape ireale, magice, diafane, de neinteles.

Sigur, mare parte din mister e atribuit si feminitatii: surorile Lisbon sunt misterioase pur si simplu pentru ca sunt femei in devenire, ceea ce le face sa fie intr-un fel o specie aparte in ochii baietilor adolescenti. Ideea asta- a “misterului feminin”- ma amuza la culme ori de cate ori o intalnesc (eu nu cred in existenta vreunui mister feminin), dar nu e lipsita de sens: imi amintesc ca si pentru noi, fetele adolescente, baietii erau o specie aparte.

Pana la urma e o carte in care nu se “intampla” propriu-zis mare lucru si care ar fi putut foarte usor sa pice in cliseuri plicticoase, dar care e in mod surprinzator o reusita, foarte atmosferica si melancolica (m-am scarpinat in cap nedumerita cand am citit fragmentele de recenzii de pe ultima coperta, unde era descrisa drept “amuzanta”. Exista destule momente de umor negru, dar per ansamblu tonul nu e catusi de putin “amuzant” si ma face sa ma gandesc ca unii oameni au o notiune foarte dubioasa despre amuzament.)

A, si, asa cum e de asteptat in majoritatea cazurilor, cartea e mai buna decat filmul (1999, regizat de Sofia Coppola), pe care il vazusem inainte si care e, cum bine zicea cineva prin internet, o sedinta foto pentru Kirsten Dunst si cam atat.