Hot City - Cultura urbana feminina

Principalul dezavantaj atunci cand ai vazut filmul inainte de cartea dupa care a fost facut e, bineinteles, ca daca iti pica in sfarsit cartea in mana stii dinainte ce poveste ai sa citesti. Pe de alta parte, daca n-as fi vazut filmul Revolutionary Road (cu Kate Winslet si Leonardo DiCaprio jucand foarte bine niste roluri care nici n-ar putea fi mai indepartate de precedenta lor colaborare din “Titanic”) nu m-as fi apucat sa citesc cartea lui Richard Yates. Si, va rog sa ma credeti, e o carte buna.

April si Frank Wheeler au cam treizeci de ani- adica nu sunt nici tineri cat sa-si permita sa spuna ca au toata viata inainte, dar nici batrani cat sa se resemneze. Nu sunt nici bogati, nici saraci- au doi copii mici, locuiesc intr-o casuta draguta, Frank are o slujba de birou plictisitoare dar rezonabil platita.

Problema lor e ca si-au trait tineretea imaginandu-si ca sunt cumva superiori oamenilor din jurul lor, acelor indivizi mediocri care isi traiesc linistiti mediocritatea de suburbie americana. Sigur, si sotii Wheeler duc vieti mediocre, dar ei stiu ca sunt facuti pentru mai mult si ca, la un moment dat, vor face mai mult. Iar ceea ce ii aduce la cutite si in pragul disperarii e diferenta dureroasa dintre determinarea ei subita de a face intr-adevar ceva si dorinta lui de a amana “la un moment dat” pe termen nedefinit.

Problema lor e si a multora dintre noi. Cred ca multor oameni carora li s-a spus ca sunt peste medie din punct de vedere intelectual, promitatori, si asa mai departe, li s-a parut candva sau li se pare mereu ca isi irosesc potentialul in joburi banale si neremarcabile, in vieti de familie banale si neremarcabile, si dispretuiesc conformismul celor din jur.

April si Frank sunt si ei, insa, asemenea celor din jur, insa incapabili de a se recunoaste ca atare. Discursul lor despre cum Frank s-ar putea regasi pe sine nefacand nimic cativa ani, desi nu are nici un talent evident pe care sa-l cultive, pentru ca“nu numai artistii au dreptul la o viata spirituala”, e cel putin ridicol. Citisem odata undeva ca lucrul cel mai intelept pe care il poate face un om mediocru e sa-si recunoasca mediocritatea si sa fie multumit cu ea, probabil ca e adevarat.

Cartea nu ofera insa solutii usoare- adica procedeaza exact asa cum trebuie sa faca o carte buna,  fara sa faca propaganda pe fata nici pentru boemie temerara, nici pentru conformism linistit. Daca Wheelerii sunt in mare masura niste snobi care isi supraapreciaza posibilitatile, conformismul suburban e zugravit exact intr-atat de detestabil pe cat il vad si ei. Si cred ca nu intamplator, pe principiul “gura nebunului adevar graieste”, Yates pune in gura unui personaj schizofrenic laude la adresa planului nebunesc al lui April de a lasa tot ce au pentru a se muta la Paris.

Revolutionary Road mai e si o poveste destul de trista despre cum iubirea tinereasca se erodeaza pana nu mai ramane nimic din ea si fostii indragostiti ajung sa se distruga reciproc si sa se intrebe daca o fi fost iubire de la bun inceput. Iar toate aceste lucruri sunt scrise surprinzator de bine, tinand cont cat de nespectaculos e de fapt subiectul. O carte care merita citita si pe care o gasiti la editura Vellant.