Hot City - Cultura urbana feminina

Cartea asta nu e pentru cei slabi de inima. De fapt, poate inainte sa incepi sa o citesti, ar trebui sa-ti faci un control de sanatate complet. Suna complicat? Dar stim ca lucrurile bune nu sunt intotdeauna cele mai simple. Si ca trebuie sa ne muncim tare ca sa ajungem la satisfactii mari.

Posibilitatea unei insule este o propunere dusa la extrem despre cum o sa arate lumea in viitor, pornind de la directia pe care pare ca se afla acum. Exercitiul e atat de bine facut, incat te astepti, ca in cartea 1984 a lui George Orwel, ca lucrurile sa evolueze chiar asa cum zice autorul. Cartea vorbeste intr-un mod spumos si dureros de sincer despre neputintele pe care le incearca specia om. Despre faptul ca el nu e niciodata multumit cu nimic, orice ar incerca. Si ca oricat pedaleaza, nu ajunge nicaieri.

Personajul Daniel, personajul principal din lumea de astazi, este un comic de succes, bogat si celebru. Consuma, ca toata societatea in care traieste, tot felul de extravagante in materie de lux. Si consuma pana nu mai ramane nimic din ele, si doua relatii importante. Daniel explica cu un cinism feroce, dar foarte apropiat de gandurile noastre, toate situatiile prin care trece in legaturile sale cu cele 2 femei. Povestea lui nu poate sub niciun chip sa ne lase indiferenti, pentru ca sigur am patit sau gandit si noi o buna parte din ce i se intampla lui. Doar ca poate nu vrem sa ne gandim la asta, ca ni se face parul maciuca.

Unul din lucrurile pe care insista cel mai tare este degradarea omului pe masura ce imbatraneste. Si groaza care il apuca cand constata ca nu mai poate sa faca sex, care este rezervat cu desavarsire tinerilor. De altfel in toata cartea apare ideea ca societatea, desi aparent toleranta si atenta cu batranii, este de fapt de o cruzime teribila si greu de suportat. Desi batranii simt nevoia sa continue viata beneficiind de aceleasi placeri si activitati pe care le-au avut intotdeauna, nu li se mai da nicio sansa si sunt impinsi catre margine, pana la excludere totala.

Rezolvarea pe care societatea o gaseste pentru a termina cu suferintele astea dureroase este inventarea unei noi specii de fiinte, neoumanii. Ei sunt niste clone care functioneaza pe alte principii fizice decat oamenii. Nu mai au bucurii si tristeti, nu simt durere si nici placere. Nu mai mananca, ci doar isi introduc in sistem la intervale prestabilite niste substante. Nu mai fac sex, pentru ca sunt reprodusi, clona dupa clona, printr-un sistem usor de folosit si nedureros. Nu ies niciodata din casa pentru ca nu mai exista o viata sociala inafara locuintei. Neoumanii nu se strang nicaieri. Nu au de ce. Daniel 24 si Daniel 25, urmasii lui Daniel din timpurile noastre mangaie intre urechi un caine clonat. Care „moare” la rastimpuri dar vine altul nou, la fel. Deci zero panica.

Nu iubesc, nu urasc, nu plang si de fapt nu cunosc niciun sentiment uman. Citesc doar despre ele in povestirile lasate de predecesorii lor, dintre care unul este Daniel. Se mira la ce afla din vietile oamenilor si nu inteleg exact cum traiau si de ce atata zbucium. Li se pare ca existenta umana era cumva guvernata de suferinta, dar in sistemul neoumanilor, care nu e perfect, a mai ramas o oarecare melancolie. Parca ar vrea sa experimenteze toate emotiile care sunt descrise acolo, desi e clar ca lucrurile pe care le faceau si simteau oamenii sfarseau mereu prost.

Toate scrierile lui Michel Houellebecq sunt construite in jurul acelorasi teme, iar el este un fel de copil teribil al scrisului, care exprima lucruri ingrijoratoare si cinice in timp ce se joaca. Se joaca cu atitudinile lumii in care traim, cu disperarea legata de sex, cu obiceiurile de consumerism, cu lipsa de valori si idealuri si mutatiile rezultate din starile astea de spirit. Modul in care scriitorul spune lucruri ne doare rau. Dar ne si incalzeste putin cu ideea ca nu numai noua ni se intampla tot felul de lucruri, ci este un trend universal, de care trebuie sa incercam sa ne aparam sau la care sa ne adaptam cum putem.