Hot City - Cultura urbana feminina

OK, voi spune asta de la bun inceput: cartea asta nu e una catusi de putin “simpatica” sau usor de citit. De asemenea, ar fi bine ca aceia dintre voi (de fapt, noi) cu stomac (sau ficat) mai sensibil sa sara pur si simplu vreo cateva pagini ori de cate ori citesc ca eroina se pregateste sa ia in mana o lama.

Pianista din titlu nu e o pianista adevarata, n-a fost suficient de talentata pentru asa ceva. Asa ca e nevoita sa lucreze ca biata profesoara de pian. Are treizeci-si- de ani si locuieste cu mama ei, ba chiar dorm in acelasi pat.

Mama agresiva si obsedata de control si fiica “artista” au o relatie de dragoste-ura cu nabadai. Acelasi fel de relatie are Pianista Erika si cu un student de-ai ei care si-a propus sa o cucereasca, dar mai ales cu propriul corp- cartea fiind in principal un studiu asupra masochismului. Din notita aceea de la inceputul cartii in care ti se spun 2 vorbe despre carte si autor, am aflat ca acest roman e, se presupune, semiautobiografic. Tanti Elfriede Jelinek a avut si ea, ca si Erika, o educatie severa ca muziciana, dar felul in care descrie masochismul ma face sa cred ca e si in privinta lui o cunoscatoare la prima mana.

Imi pare ca masochismul e o apucatura foarte interesanta ca mecanism psihologic. Ma intreb, de pilda, daca o persoana care gaseste placere in durere reactioneaza altfel decat noi cand este agresata cu adevarat, de cineva care nu are nici o consideratie pentru regulile fanteziilor ei. Avem de-a face pana la urma cu un paradox: fanteziile despre violenta sunt ca idee un nonsens, din moment ce violenta, oricat de dureroasa, e imaginata si deci controlata de tine, cel “violentat”, ceea ce o face sa nu fie propriu zis violenta. Ce gasiti in “Pianista” e cronica felului in care delimitarea poate esua.  

O alta deviatie comportamentala interesanta si privita sub lupa e atasamentul bolnavicios dintre “fete batrane” si mamele lor, care aici e dus la extrem, dar pe care l-am tot vazut in viata reala in forme mai putin severe (desi cine poate sti ce se intampla cand oamenii raman intre patru ochi). Mai  e prezenta la disectie si atat de intalnita iluzie a copilului-minune, cand parintii au impresia ca au nascut un geniu cum nu s-au mai vazut si ii fura copilaria cu pretextul ca il ajuta sa urce pe culmile pentru care e destinat.

Jelinek pune in gura personajelor ei cuvinte precum “iubire” si “dragoste” de foarte multe ori, si prefer sa cred ca o face in mod ironic, pentru ca nimic din ce se intampla in paginile acestei carti n-are vreo legatura cu iubirea. Oamenii care se misca prin“Pianista” n-au de fapt legatura cu nimic din ce numim noi in mod normal sentimente.

Insa, trecand peste faptul ca autoarea e castigatoare de Nobel – si eu in general sunt curioasa ce le poate pielea unor asemenea premianti contemporani- romanul asta e  de un grotesc fascinant. De citit cand sunteti intr-o dispozitie cinica si plina de mizantropie.