Hot City - Cultura urbana feminina

Episodul nostru de astazi s-ar putea numi „incursiunea unei autointitulate intelectuale fitoase in literatura de masa, pe care niste oameni mai fitosi decat ea nici macar nu s-ar injosi sa o numeasca literatura”. Nu stiu cat de anti-intelectual e sa citesti Stephen King, dar hei, daca am citit Twilight, de ce nu si King. Doar omul e atat de celebru si s-au facut atatea filme multipremiate dupa cartile lui. In plus, in fond si la urma urmei, Charles Dickens de pilda nu era nimic altceva decat un autor de telenovele dulcege in forma scrisa si totusi exista in ziua de azi oameni care il respecta.

Trecand peste faptul ca rezumatul oferit de editura Nemira e de aproximativ 1457 de ori mai bombastic decat cartea in sine (dar macar coperta arata mai acatarii la editia 2008- care nu mai e, spre deosebire de cele precedente, incadrata absolut caraghios la categoria “SF”), King stie cu siguranta sa scrie (iar comparatia mea de mai sus cu “Twilight” a fost nedreapta)  si are un stil suficient de “catchy” cat sa te faca sa dai pagina mai departe pana cand afli ce s-a ales de eroii lui.

Marturisesc ca am o slabiciune pentru cartile despre scriitori, filmele despre cineasti si asa mai departe. Genul asta de meta-analiza mi se pare intotdeauna interesanta, pe de o parte pentru ca ai ocazia sa tragi cu ochiul la procesul de creatie, pe de alta parte pentru ca, oricat ar insista autorul ca e vorba de fictiune 100%, nu te poti impiedica sa te gandesti ca te lasa sa iti faci o idee despre felul in care se raporteaza el la meseria si publicul lui.

Personajul-scriitor din “Misery”, Paul Sheldon, e, ca si King insusi, mega-popular, datorita unei serii de romane siropoase avand-o ca eroina pe Misery Chastain, o mimoza din secolul al nouasprezecelea sau cam asa ceva. Paul simte insa ca nu aceasta e opera lui “adevarata”, asa ca o ucide pe Misery in ultimul roman al seriei si se apuca de o carte serioasa, care il va impune drept scriitor serios si nu favoritul gospodinelor.

Din pacate pentru el, are un accident cu masina pe un drum de tara, iar persoana care il salveaza, o fosta asistenta medicala pe nume Annie Wilkes, se hotaraste sa il tina prizonier in casa ei si sa-l oblige prin tortura sa scrie un nou roman cu Misery, in care eroina revine la viata! Toata cartea e ca o piesa in 2 personaje- una foarte exagerata si colorata cu toate cliseele posibile. Insa trecand peste amanuntele sangeroase, care isi au rostul lor- pana la urma e vorba de un horror- partea cea mai buna e introspectia eroului vizavi de izolare, de legatura cu personajele lui si de evaluarea, poate, eronata a propriei cariere. Eu am vazut mai intai ecranizarea, care, desi i-a adus interpretei infirmierei nebune un Oscar, omite tocmai aceasta voce interioara si deci e doar o poveste de groaza ca oricare alta. Din punctul asta de vedere, cartea e mai buna si ofera o scuza snobilor foarte snobi care nu s-ar multumi cu o simpla istorisire cu suspans. Desi, trebuie sa spun, suspansul in cauza e reusit. Am mai gasit interesanta si negocierea continua dintre tortionara si torturat, pentru ca Annie Wilkes nu e o nebuna oarecare: Paul se mira, de pilda, cum ea ar gasi complet degradant sa-i fure banii din portofel, insa nu vede nimic nelalocul lui in a-l sechestra dupa bunul ei plac.

Acum ca am incheiat momentul anti-intelectual, trebuie sa ma intreb: oare Stephen King chiar isi doreste sa ii loveasca in cap cu o masina de scris pe toti cei care ii spun ca sunt fanii lui nr 1?