Hot City - Cultura urbana feminina

Telenovelele nu au existat dintotdeauna. Dar amatoarele de telenovele- indragostitele de melodrama- sunt o specie mai veche decat televizorul si Marimar. Pentru ele s-au nascocit, inainte de serialele de pe Acasa tv, serialele radiofonice.

Despre asemenea seriale, oamenii care le creeaza si femeile care le asculta e vorba in romanul lui Mario Vargas Llosa “Matusa Julia si condeierul”. Mai e vorba si despre o idila care nu se intalneste pe toate drumurile, dintre un student si fermecatoarea lui matusa divortata. Acest episod e in mare masura autobiografic: Llosa insusi a fost casatorit cu matusa sa, Julia Urquidi, iar matusa a publicat si ea o carte in care a povestit versiunea ei asupra povestii.

Oricat de interesante ar fi suisurile si coborasurile iubirii dintre nepotul scriitor aspirant si frumoasa lui matusa (prin alianta, sa specificam!), sarea si piperul cartii apar cand postul de radio unde lucreaza tanarul Mario renunta sa mai cumpere seriale radiofonice la kilogram si angajeaza un scenarist bolivian, pe numele lui Pedro Camacho. Acest Camacho e cel mai fabulos creator pe care l-am intalnit vreodata intr-o carte, desi e tot ce poate fi mai departe de un intelectual care face arta de dragul artei.

Camacho nu mananca, nu doarme, nu iubeste, nu viseaza decat scenarii, si ii contamineaza cu dedicarea lui aproape evlavioasa pe toti ceilalti angajati. Prin contrast cu Mario, tanarul chinuit de seceta inspirationala, condeierul bolivian e inepuizabil. Cladirea postului de radio se transforma intr-un adevarat templu al serialelor melodramatice, in care nimeni nu are voie sa ia mestesugul radionovelei in deradere, asa cum n-ai voie sa fluieri in biserica.

De departe , partea cea mai buna a cartii sunt episoadele de radio-novela intercalate printre peripetiile personajelor “reale”. Tonul pe care Llosa,cu vocea lui Pedro Camacho, relateaza intamplari dintre cele mai halucinante, din sfera crimelor, violurilor si incesturilor care populeaza stirile de la ora 5, amestecate cu drame amoroase, face toti banii. Personajul principal nu e nicidecum o superba Guadalupe indragostita de un chipes Jose Armando, ci intotdeauna un barbat de cincizeci de ani (“floarea varstei”, zice scribul bolivian), de o cinste si onoare ireprosabila, in lupta cu diverse perversiuni ale sortii.

Nu vreau sa dezvalui prea multe, dar am fost nitel dezamagita de narcisismul naratorului de a pastra mereu reflectorul asupra propriei persoane, adica asupra personajului cel mai putin interesant- un narcisism care, pana la urma, e chiar al lui Llosa, daca ne gandim ca e vorba de o poveste inspirata din viata lui. Am terminat cartea cu o senzatie de insatisfactie, si daca as fi putut vorbi cu scriitorul i-as fi explicat personal cum mi-as fi dorit sa-si termine cartea fara sa-si dea cu stangu-n dreptu’, daca tot a pornit-o asa de bine. Pana la urma insa, romanul al lui Llosa, caruia nu prea ii reuseste povestea de amor, functioneaza ca o comedie cat se poate de reusita.