Hot City - Cultura urbana feminina

Nu stiu de ce dar mie numele acestui roman imi aduce aminte de Moby Dick. Probabil datorita faptului ca titlul cartii aduce mult cu prima propozitie din romanul lui Melville: “Call me Ishmael”.

De altfel, subiectul lui “Ma numesc Rosu” imi aminteste de “Numele trandafirului” de Umberto Eco. Aceeasi fatada, cea a unui roman de suspans, ascunde un elaborat discurs despre arta si cunoastere. Recunosc ca odata indentificate intertextualitatiile ceva din placerea lecturii a disparut.

Asta nu inseamna ca “Ma numesc Rosu” nu este un roman bine scris si interesant pentru care merita sa iti iei chiar si o zi din concediu pentru a-l citi. Cred ca cel putin 3 aspecte ale cartii lui Orhan Pamuk trebuiesc neaparat mentionate si apreciate: structura romanului, modul in care este ilustrata viata in Imperiul otoman si discutiile despre arta.

"Ma numesc Rosu" e un text literar in care peste 20 de personaje primesc voce cu ajutorul careia isi pot exprima, la persoana I, in cate un capitol (sau mai multe), ideile. Personaje e poate prea mult spus din moment ce vom citi intr-un capitol gandurile unui mort, in altul cele ale unui caine ilustrat si tot asa.

Practic Pamuk isi trimite condeiul in diferite colturi ale lumii din “Ma numesc Rosu” pentru a reda unghiul de vedere in text, fapt ce se traduce intr-o pluralitate de perspective ce incearca sa contureze realitatea surprinsa in roman. Imaginea creata prin  pluriperspectivism este mai plina de viata si mai tangibila decat ar fi nararea povestii exclusiv de catre personajul principal, Kara (Negru).

Viata in Imperiul Otoman nu este glorificata si  ai in permanenta senzatia ca in afara de cateva detalii politice si temporare nimic nu te diferentiaza de oamenii acelor timpuri. Aceleasi dorinte (de bani, faima, iubire, imortalitate), ce mana personajele lui Pamuk in actiune, ne fac si pe noi in ziua de astazi sa ne urcam dimineata in autobuz. Iar cum surprinderea universalitatii si atemporalitatii mecanismelor interne ale fiintei umane nu sunt de ici colo, “Ma numesc Rosu” merita citit fie doar si pentru asta.

Totusi nici structura elaborata, nici tangibilitatea personajelor umane nu reprezinta ce am apreciat cel mai mult la acest roman. Cred ca maestria lui Pamuk e vizibila in special in discutiile elaborate despre arta, in acest caz pictura miniaturala. Angoasa artistului, imortalitatea conferita de arta, prezenta sau lipsa artistului din lucrare, importanta stilului, influenta sa asupra continutului, diferenta dintre modul de redare oriental si cel occidental si as putea continua probabil cu alte cateva zeci de probleme pe care “Ma numesc Rosu” le ridica.

Pentru aceste intrebari carora nici Pamuk nu le ofera raspuns, nici eu nu le-am gasit unul inca, as vrea sa recitesc romanul. Iar cum pentru mine dorinta de a reciti e o confirmare a complexitatii textului literar, iata-ma recomandand romanul “Ma numesc Rosu”.

'"Pentru ca picturile maestrilor persani, ba chiar miracolele celor mai mari maestri din Herat au fost privite, in cele din urma, ca o parte a decoratiunii harazite chenarului, nu se leaga nimeni de ele, socotind ca pun in lumina frumusetea scriiturii, miracolele infaptuite de caligrafi. Cati oameni vad, de fapt, pictura noastra? Insa pictura decorativa ori miniatura pe care o plasmuim folosindu-ne de mestesugul maestrilor franci trece de pragul simplei decoratiuni si incepe sa fie portret de-a binelea. Iata, asta este ceea ce nu ingaduie Preasfantul Coran, asta nu-i era deloc pe plac Profetului nostru".