Hot City - Cultura urbana feminina

Nu cred ca e un secret pentru nimeni ca felul in care e practicat crestinismul de catre cler si majoritatea “credinciosilor” e ingrozitor de gresit si n-are nici o legatura, nici macar vaga, cu ce a spus personajul pe nume Isus, despre care fie credeti ca era fiul lui Dumnezeu, fie nu, dar nu puteti nega ca era un om cumsecade.

In romanul lui Nikos Kazantzakis (autorul mult mai cunoscutului “Zorba grecul”), avem o demonstratie literara foarte extinsa a acestui adevar: in numele lui Dumnezeu se practica imbuibarea, furtul si chiar crima, iar mila pentru saraci si spiritul de sacrificiu sunt interpretate drept semn de nebunie.

Satul grecesc a carui lacomie e aratata cu degetul e unul care, desi se afla sub stapanire otomana, prospera: aga cel turc nu e om rau si ii lasa pe greci sa-si practice credinta netulburati, iar mancarea si bautura nu prea lipsesc nimanui. O data la sapte ani, de Pasti, capii satului, in frunte cu popa Grigoris, pregatesc o sceneta a Rastignirii.

Doar ca Isus cel proaspat desemnat, un pastor pe nume Manolios, incepe sa-si ia rolul cam prea in serios si se apuca sa ajute o ceata de pribegi saraci. Spre oroarea consatenilor lui, care nu sunt dispusi sa dea nici macar un banut din punga proprie si, mai mult decat atat, nu vor sa-i lase nici pe altii s-o faca. Ba chiar iau tentativele de milostenie drept incercari de rasturnare a ordinii sociale.

Cartea lui Kazantzakis emana forta prin toti porii, daca romanele ar avea pori: caracterele sunt puternice si vii, stilul e arhaic si colturos (dar te obisnuiesti repede cu el), iar monstruozitatea “railor” e zugravita fara menajamente sau prea multa subtilitate.

Interesant e ca si “bunii” sunt niste personaje destul de ambigue, cel putin in ochii mei. Poate Kazantzakis o fi incercat sa-l infatiseze pe Manolios drept o figura cristica si pe prietenii lui drept crestini adevarati, dar ce fac ei sfarseste prin a se asemana mai mult cu o revolutie socialista decat cu Cina cea de Taina. Si tinand cont ca satenii ii acuza de “bolsevism”, iar autorul romanului era un om cu vederi de stanga, tind sa cred ca asemanarea nu e deloc intamplatoare.

Poate poanta povestii e tocmai ca un crestinism ca cel evanghelic nu poate functiona si ca, mai devreme sau mai tarziu, cei care au pornit la drum cu duhul blandetii vor fi nevoiti sa scoata sabia daca nu vor sa fie calcati in picioare. Dar asta nu ma poate impiedica sa ma gandesc ca Manolios si ai lui practica si ei o “luare a numelui Domnului in desert” similara cu a satenilor lacomi: il folosesc pe Isus drept stindard de razboi. Iar Isus, daca va mai amintiti, a fost omul acela care a spus sa intoarcem si obrazul celalalt.

Problematica stratificarii sociale asa cum e pusa aici e si ea una foarte intortocheata. Da, e gresit sa nu ajuti pe cineva atunci cand o poti face. Dar daca nu esti ajutat, esti oare indreptatit sa crezi ca ti s-ar fi cuvenit? Au dreptul saracii sa le ceara bogatilor inclusiv prin forta sa-si imparta cu ei averea?

Carevasazica o carte care te pune pe ganduri. Mai avem nevoie si de asa ceva din cand in cand.