Hot City - Cultura urbana feminina

Nu-mi place titlul acestei carti, nu-mi place cum arata coperta si nu mi-a placut cum mi-a fost recomandata (“o carte de suflet”, mi s-a zis). Si totusi am citit-o. Si mi-a placut.

E povestea clovnului (sau mai degraba a mimului, zic eu) Hans Schnier, in varsta de 28 ani, care a ajuns alcoolic, la fundul sacului si cu activitatea artistica pe butuci, pentru ca nu-si poate reveni dupa ce a fost parasit de femeia vietii lui, Marie. Care Marie l-a inlocuit cu un catolic fervent, deoarece el, Hans, nu era catolic, nu voia sa creasca viitorii lor copii in spirit catolic si, in general, avea pentru catolicism mai degraba ironie decat respectul cuvenit.

Am auzit despre cartea asta cum ca ar fi provocat multe controverse dupa aparitie. Cum ca ar fi o critica acida la adresa societatii germane de dupa Razboiul Mondial cu numarul doi. Am mai auzit ca ar fi si o critica acida la adresa Bisericii Catolice, care, ce-i drept, joaca un rol important in chinurile lui Hans.

Eu, ignoranta ca de obicei, am decis sa imi inchid complet mintea fata de latura asta a romanului. Sa ramana oamenilor mai destepti analiza presiunilor sociale impuse de religie sau a traumelor post-naziste. Nu aveam chef de asta atunci. Si mi-e indiferent daca Boll a vrut sa fie moralist sau nu. Ah, cred ca s-ar mai putea gasi si o interpretare legata de conditia artistului in societate. Este oare artistul pur, fara spirit comercial, sortit ratarii? Si asa mai departe.

Eu insa am citit o poveste de dragoste, redata cam desuet pe alocuri, e adevarat, dar foarte viu. O poveste in care un om care iubeste nu mai are nici o speranta si totusi refuza sa se resemneze, pentru ca daca s-ar resemna nu i-ar mai ramane nimic. Suna siropos, dar e de fapt foarte simplu. Sigur ca daca m-ar fi prins lectura intr-o dispozitie mai cinica l-as fi scuturat pe Clovn si i-as fi zis sa nu-si mai planga de mila. Dar ce altceva i-ar mai ramane de facut, din moment ce nu exista un oficiu pentru depus reclamatii de forma: subsemnatul Hans Schnier, ma opun sa fiu parasit si ma opun ca femeia pe care o iubesc sa se casatoreasca cu altcineva?

“Mi-ati luat-o pe Marie, dati-mi-o inapoi sau va omor”, ii spune Schnier la un moment dat, neputinicios, unui binevoitor din anturajul ei catolic. Si pentru ca-i neputinicios, rememoreaza fiecare gest si obicei al Mariei, precum si al lor in doi.  Si se chinuie singur cu inchipuirea repetarii acestor gesturi si conversatii alaturi de Celalalt, cand de fapt o asemenea tradare ar trebui sa fie practic inadmisibila si de neinchipuit:  “Vorbisem adeseori despre copiii nostri. [...] Daca va avea copii cu Zupfner, nu-i va putea imbraca nici in hanorac si nici intr-o pelerina de ploaie deschisa la culoare, ci va trebui sa-i lase sa umble dezbracati, pentru ca discutaseram deja despre toate felurile posibile de paltoane. Trebuia sa-si lase copiii sa umble goi prin Bonn, daca nu voia sa fie o tradatoare.”

Cartea se gaseste la editura Polirom.