Hot City - Cultura urbana feminina

„Eseu despre luciditate” este o continuare a romanului mult mai cunoscut al lui Saramago “Eseu despre orbire”, dar nu e musai sa-l fi citit pe acela ca sa-l intelegeti pe asta, desi exista legaturi intre cele doua carti si personaje care reapar.

Insa, de fapt, legatura principala e tocmai cum nu exista nici o legatura intre cele doua incidente, epidemia de orbire din prima carte si ce se intampla aici, iar unii o cauta cu lumanarea.  Ce trebuie neaparat sa stiti va e explicat. Asa ca va puteti apuca linistiti sa cititi Luciditatea.

Declansatorul aici e mai putin tragic, la prima vedere: in fond, e vorba de un lucru la care ne-am gandit si noi de atatea ori in preajma alegerilor. Ce-ar fi daca oamenii ar deveni atat de scarbiti de clasa politica, incat ar depune numai voturi in alb, in semn de protest? Sau nici macar atat. Poate ar face-o pur si simplu fiindca nu gasesc pe cine sa aleaga.

Si la noi s-a facut de atatea ori taraboi pe tema votului alb, pana cand, la recentul uninominal, chiar am obtinut dreptul sa nu votam cu nimeni. Cam trist triumf al democratiei. In cartea asta, insa, toata lumea din capitala unei tari, sau aproape toata lumea, face uz de acest drept, dintr-o data, ceea ce arunca autoritatile intr-o stare vecina cu nebunia.

Conducerea statului hotaraste sa-i trateze pe cei care le-au dat votul de blam ca pe niste criminali de drept comun, izolandu-i in afara societatii. Si pentru ca ei nu fac nimic care sa justifice un asemenea tratament, statul incearca sa le forteze mana. Apoi se straduieste sa gaseasca sau chiar sa fabrice tapi ispasitori pentru “molima alba”, de fapt exercitarea perfect legala a unui drept democratic.

Votul in alb generalizat nu este nicaieri explicat, iar cei care au luat parte la el nu si-l explica nici ei.  E ca si cum, dintr-o data, toti ar fi vazut in acelasi timp adevarata fata a jocului asta cu alegerile, si s-ar fi hotarat sa nu-l mai joace.

Stilul lui Saramago e cam greu de citit. Trebuie sa-i avertizez asta pe cei care n-au mai avut de-a face cu el. Intregul roman e scris fara paragrafe si fara linii de dialog. Ceea ce nu inseamna ca nu au loc dialoguri. Odata ce va obisnuiti, n-o sa vi se mai para cine stie ce, dar eu una cand am deschis prima oara o carte de-ale lui si am vazut un bloc de text monstruos si continuu, pe care nu-l spargea nici un spatiu, m-am cam speriat.

De meritat merita efortul, oricum. Nu e o carte usurica, ci una cu care sa va simtiti intelectuali, preocupati de problemele mai importante ale umanitatii, si pe deasupra foarte bine scrisa. Peste povestea destul de sumbra e presarat un umor amar si ironie transparenta la adresa democratiei si a scumpilor nostri politicieni. Sau ai lor. Toti o apa si-un pamant.