Hot City - Cultura urbana feminina

Vreau sa fie clar de la inceput: sunt complet ignoranta in ce priveste subiectul “literatura autohtona contemporana”. Filip Florian e un scriitor foarte bine primit de critica, asta e tot ce stiu despre el. In rest, n-am citit nici macar prefata acestei carti. Umila mea parere e ca orice carte trebuie consumata intai fara idei sugerate de altii. A,si urasc criticii din tot sufletul meu de copil.

Acum ca am terminat romanul “Degete mici” (intr-o singura dupa-amiaza), am sentimentul usor iritant de a fi citit ori echivalentul literar al proverbului “branza buna in burduf de caine”, ori echivalentul literar al unui pumn zdravan de praf in ochi. Nu ma pot hotari exact de care din cele doua variante e vorba.

Inclin totusi spre prima, pentru ca Florian a avut, cel putin, o idee interesanta. Punctul de pornire al cartii e descoperirea unei gropi comune ascunse in ruinele unui castru roman. De unde atatea cadavre? Sunt rezultatul unei epidemii de ciuma? Sau al unor miselii comuniste pe care autoritatile vor s-o musamalizeze? Iata un mister demn de dezlegat.

Alt lucru care i-a iesit lui Florian e o galerie de personaje care de care mai pitoresti, care graviteaza in jurul misteriosului santier arheologic. De exemplu, un calugar al carui mot de par situat in frunte creste atat de repede, incat trebuie scurtat din sase in sase ore, iar posesorul lui isi permite sa-si croseteze haine din propria podoaba capilara. Sau un fotograf care are ca animal de casa un pui de dromader botezat Aladin. Sau un colonel care colectioneaza falange de la degetul mic si se pune pe pradat mormantul comun nou-descoperit.

Ce nu i-a iesit deloc lui Florian a fost insailarea acestor piese individual reusite astfel incat ele sa formeze un intreg satisfacator. E ca un papusar care are un decor frumos, marionete frumoase, dar sta si se intreaba ce sa faca cu ele. Povestea cadavrelor misterioase de pe santier are potential, dar e valorificata putin, pentru ca 90% din carte este alocata flashback-urilor din vietile diverselor personaje, pline, cum spuneam, de pitoresc, colorate, dar, de la un punct incolo, ingrozitor de plicticoase, in special pentru ca Florian nu prea pare sa fie familiarizat cu minunatul semn ortografic numit punct.

Daca ar fi sa compar cartea asta cu un film, as zice ca e ca un musical de moda veche, dintr-acela in care numerele muzicale sunt prea multe si prea dese si nu avanseaza povestea cu nimic. Fiecare noua ramificatie narativa legata de un personaj e ca si cum respectivul, absolut fara nici un motiv, ar fi inceput dintr-o data sa cante.

Si sa zicem ca nu canta rau, si tu, spectatorul, esti amuzat la inceput, dar dupa al 1457-lea cantecel fara motiv astepti cu nerabdare sa se termine muzica si sa revii odata la naratiunea principala. Numai ca cinci minute mai tarziu incepe alt cantecel si incepi sa te cam enervezi.

Daca l-as fi vazut pe autor imediat dupa ce am terminat de citit, i-as fi spus prietenos: “Domnule, serios, cred ca poti mai mult! A, si mai citeste si alti scriitori in afara de sudamericani. In special pe Marquez ala mai lasa-l in plata Domnului!” Cam atat. Daca vreti sa cititi si voi (pana la urma, e o experienta interesanta), gasiti cartea la editura Polirom.