Hot City - Cultura urbana feminina

„Clopotul de sticla” e unicul roman al poetei Sylvia Plath, celebra in special pentru faptul ca la varsta de 30 ani s-a sinucis varandu-si capul in cuptor. Cartea mi-a fost recomandata mai intai la facultate, la un curs despre feminism. Am citit-o abia acum, cand imi permit sa fiu indiferenta la substratul feminist, caci nu exista nimic mai antipatic decat sa aplici lecturilor tale o analiza ideologica.

Romanul  e unul partial autobiografic: si Plath, ca si Esther, eroina cartii, a primit o bursa in redactia unei mari reviste de moda din New York in timpul unei vacante din studentie; apoi, cand a revenit in Boston-ul natal, a suferit o depresie si a incercat sa se sinucida.

Asadar, ceea ce incepe destul de frivol- o relatare a experientei 'glamour' newyorkeze de care are parte Esther, in varsta de 19 ani- devine cronica zilelor negre petrecute intr-un spital de boli mintale, caci, nu-i asa, acolo le e mai bine celor care au ganduri sinucigase. Sau poate asa ne-am obisnuit sa credem.

Ca si in cazul altor memorii ale unor oameni pe care i-au chinuit bolile psihice, ce m-a inspaimantat cel mai mult a fost nu suferinta protagonistei, ci tratamentul. Ori de cate ori citesc o carte pe tema asta, nu ma pot abtine sa constat ca metodele de a trata asemenea suferinte sunt mult mai rele decat problema initiala si ca oamenii care inconjoara bolnavul se fac, de foarte multe ori, vinovati de o indiferenta monstruoasa sau chiar de sadism.  Odata ce ai deviat de la drumul unanim acceptat social ca fiind 'normal', oamenii se simt indreptatiti sa te considere ca apartinand altei specii si sa se holbeze ca la o ciudatenie. Si ce e mai important pentru ei nu e motivul pentru care ai deviat, ci ce pot face ca sa te aduca inapoi pe calea cea dreapta, fie si cu forta, sau, daca nu se poate, sa te uite.

Caci parca si mai rau decat atat te ia durerea de cap sa te gandesti la reintegrarea unui om care-a stat la spitalul de nebuni. “Cine o sa te mai ia de nevasta, acum ca ai fost aici?” o intreaba fostul logodnic pe Esther, la un moment dat. Si, intr-adevar, eroina simte acut diferenta dintre ea si oamenii 'obisnuiti' si voiosi, care nu-si pun probleme existentiale si pentru care viata e un drum rectiliniu si uniform.

Esther- si Sylvia Plath odata cu ea- are insa o gramada de probleme existentiale. Oare va intalni un barbat cu care sa fie fericita? Dar e normal ca el sa ii pretinda sa fie virgina pana la casatorie, daca nu respecta aceeasi conditie? (si uite-asa protagonista ia decizia ca, numai si numai din spirit de fronda, sa isi piarda virginitatea cu cine-o fi, cand o avea ocazia). Oare casatoria are vreo treaba cu fericirea? Oare va avea o slujba care o va feri de ratare? Ce stie sa faca? Stie sa faca ceva? Stie ce vrea? Incotro se indreapta?

Pe scurt, isi pune toate intrebarile pe care si le-ar pune cineva de varsta ei, numai ca, din cauza sensibilitatii si inteligentei mult peste medie, le percepe amplificat. Oamenii din jurul lui Esther n-au cum sa inteleaga sau sa o ajute. Nici in cazul lui Plath nu au avut: scriitoarea cu un IQ de peste 160 (aflata, deci, in zona geniului) a continuat sa incerce sa se sinucida pana cand, intr-un final glorios, a si reusit. Inca o dovada ca nu face bine la moral sa fii prea destept.

Stilul scriiturii din “Clopotul de sticla” e foarte simplu si usor de citit, asezonat pe alocuri cu umor sec. E o carte de citit musai, dar nu de catre oameni prea voiosi din fire. Care nu vor pricepe mare lucru si s-ar putea, ca atatia altii, sa creada ca Sylvia era pur si simplu un echivalent al copiilor emo din ziua de azi.