Hot City - Cultura urbana feminina

Ca sa nu ma mai apostrofeze nimeni ca am ceva impotriva noilor aparitii si citesc numai ce gasesc mai ingalbenit de vreme scormonind prin biblioteca parintilor, iata, am citit si acest “Catch-22”, de Joseph Heller, pe a carui noua editie abia ce s-a uscat cerneala (a aparut la Polirom primavara asta).

Bine, ca sa fim sinceri, romanul in sine nu e o noutate: are aproape 50 ani si e destul de celebru. Eu cel putin am auzit despre sintagma din titlu de cel putin o suta de ori prin filme si ma intrebam ce-o insemna. O sa va explic acum si voua ce inseamna: un paradox din care nimeni nu are de castigat.

Personajele din carte sunt soldati americani trimisi in Europa, in al Doilea Razboi Mondial, si,dupa cum ne putem imagina, viata in razboi nu-i face prea fericiti. Asa ca ar cam vrea sa se intoarca acasa. Dar exista un clenci, clenciul-22: singurul mod in care pot fi lasati la vatra e sa fie declarati nebuni, iar pentru asta, ar trebui sa ceara sa fie examinati psihiatric. Insa, daca ar cere asta, ar fi clar ca sunt sanatosi, caci un nebun ar continua sa lupte fara sa se teama!

Si uite-asa, eroii nostri, care se ocupa cu bombardamente aeriene, continua sa execute misiune dupa misiune cautand sa atinga Sfantul Graal, luminita de la capatul tunelului, adica norma obligatorie de misiuni. Dar ca norma creste pe zi ce trece, prin ordin de sus, de la treizeci si cinci de misiuni la patruzeci, la cincizeci si tot asa, pe masura ce soldatii se apropie de ea.

Cartea asta e genul de scriere la care nu-ti dai seama daca ar fi mai potrivit sa razi sau sa plangi. Sigur, soldati cazuti la datorie si explodand in bucati, crime de razboi, violuri- iata lucruri de care nu prea ne vine sa radem.

Insa toate aceste orori ale luptei sunt presarate pe un fundament de un umor negru care pune romanul lui Heller intr-o liga aparte fata de ce-am mai citit eu pe tema razboiului. Dialogurile dintre personaje par desprinse dintr-o piesa de teatru absurd. La fel si multe dintre intamplari.

De pilda: Un doctor e declarat decedat pentru ca se afla pe lista de pasageri a unui avion prabusit, desi toti cei din jur il pot vedea ca a ramas la sol si e cat se poate de viu. “Sunteti mort, doctore”, il anunta ceilalti, in timp ce presupusul decedat protesteaza cand se vede chiar exclus de la portia de mancare pe motiv ca a murit.

Mi-a placut cartea, chiar daca felul in care tot sarea firul narativ inainte si inapoi cronologic, ba in flashback-uri, ba mai stiu eu cum, e cam obositor pe alocuri. Insa, personajul principal, un oarecare Yossarian, cel mai curajos las sau cel mai las curajos, face unul dintre cele mai bune rezumate ale razboiului pe care si le-ar putea imagina cineva: „Ce-i cu toti necunoscutii astia cu mitraliere care trag in mine? De ce vor sa ma omoare?” Chiar asa, de ce?