Hot City - Cultura urbana feminina

Patrick Bateman e tanar, aratos, mereu imbracat la patru ace si are o slujba bine platita pe Wall Street- de care oricum nu are nevoie, pentru ca e suficient de bogat din nastere. Bogat si plictisit. Patrick Bateman ucide si tortureaza femei (si din cand in cand, cand se mai nimereste, si barbati) in timpul liber. Cele doua vieti ale sale nu se contrazic catusi de putin pentru ca sunt in egala masura demne de dispret- cam asta incearca sa demonstreze romanul lui Bret Easton Ellis.

Conceptul-cheie al existentei lui Patrick Bateman si a prietenilor sai foarte asemanatori cu el (cel putin in aparenta) e obsesia pentru maruntisuri. Baietii isi petrec ore in sir dezbatand ce culoare de sosete e potrivit sa porti cu o anumita culoare de pantaloni, isi starnesc unul altuia invidia prin carti de vizita tiparite pe hartie aproape identica si cu fonturi aproape identice, isi aleg locurile in care iau masa in functie de recenzii din ziare si reviste chic, pot insira brandurile tuturor parfumurilor si toalelor pe care le vad in jur.

Iar cel mai preocupat de aceste detalii marunte (a se citi: in pragul nebuniei daca nu prinde o rezervare la restaurant) e chiar Bateman. Noroc ca se gaseste mereu cate o prostituata pe care sa o taie in bucati si astfel sa-si calmeze nervii. Apropo, scenele de sex si tortura sunt atat de amanuntite si socante incat eu una am sarit pagini in sir. Pentru Bateman e insa doar o rutina lipsita de pasiune ca oricare alta- as putea spune ca incearca sa indeplineasca un rol de psihopat criminal fata de el insusi asa cum incearca sa indeplineasca un rol de om normal in societate.

Pe de alta parte, insa, Patrick nu are o identitate secreta de criminal in serie, ci din contra, parca se straduieste cu tot dinadinsul sa-si faca publice apucaturile: tentativele lui de a-si acoperi urmele sunt stangace, iar eroul nostru se trezeste nu o data aruncand in conversatie replici precum “Ah, ce mi-ar placea sa strivesc acum capul unei femei cu o caramida”. Ba la un moment dat chiar incearca o marturisire completa. Singurul motiv pentru care aventurile lui nu se sfarsesc la inchisoare e indiferenta totala a celor din jur: cu totii sunt exact la fel de narcisisti si de absorbiti de propria persoana ca si el, ba uneori nici macar nu-si dau seama cu cine stau de vorba. Patrick Bateman e lipsit de importanta si o stie si el- oricat si-ar presara calea cu sange si cadavre, nu va deveni mai putin insignifiant.

Asadar, daca stomacul nostru reuseste sa suporte partile excesiv de sangeroase, “American Psycho” nu e altceva decat o satira a vietii de tanar corporatist, amator de muzica corporatista, plimbaret prin cluburi corporatiste si dependent de cocaina si de salonul de bronzat. Autorul Bret Easton Ellis spunea ca el insusi s-a simtit, la un moment dat, prins intr-un asemenea mod de viata, care aproape ca i-a provocat si lui o psihoza.

De fapt, nu stim niciodata daca psihoza criminala lui Bateman e reala sau doar un produs al imaginatiei lui si al vietii dezgustator de superficiale pe care o duce- uneori nebunia lui ajunge la asemenea extreme, incat nu mai poate distinge realitatea de inchipuire, asa ca intreaga relatare a crimelor lui -scrisa la persoana I- e pusa sub semnul intrebarii. In privinta asta, cartea are o ambiguitate care o face mai subtila decat filmul cu acelasi nume. Si desi a fost descrisa drept un exercitiu de respingator cinism egocentric, eu zic ca, dimpotriva, e un cinism egocentric destul de interesant.