Ca un facut, ma impiedic intr-o revista de un articol despre "singles". Ca un facut, vizita la sora mea se materializeaza intr-o lunga discutie despre problema masculina. Fiindca asta este soarta mea, sfatuitoare de profesie.­­

­
Oricum am incerca sa evitam discutia, problema asta isi scoate coltii, mai neagra si mai urata prin prisma faptului ca doua minti atat de luminate, aflate in posesia a doua femei tinere, splendide, nu pot descoperi strategia care sa te fereasca de suferinta. E imposibil sa nu te implici, zice fata, povestindu-mi esecul tentativei ei de a-si regla conturile cu un anumit domn.

“De ce te face sa suferi mai mult o zi fara nici o veste decat vestea cea proasta? De ce ne scoate din minti situatia absurda in care dupa o zi minunata nu mai primesti nici un semn, niciodata, decat vestea ca avem un chist operabil? E atat de gresit faptul ca imi doresc mai mult, nu atentie, ci multa atentie, nu o ora, mai multe ore, nu  gesturi frumoase ci "imi placi mult", si asa mai departe?”, se intreaba ea.

Nici revistele, nici prietenele cu experiente mai vechi in timp nu iti pot da nici un sfat. Nici unul care sa conteze. Am primit  si am dat de-a lungul vremii atatea sfaturi bune incat daca am fi facut o mica bursa, le-am fi acordat un indice, cateva tranzactii si am fi agatat un comision pentru procesare am fi transformat cuvintele astea in ceva cu adevarat valoros. Asa, nu au nici o valoare, decat cea de "imi pasa asa ca iti spun care ar fi procedura corecta”. Si eu si sfatuita, stim ca e frectie la piciorul de lemn, si ca, daca inima ti-a luat-o razna, luciditatea ta, latura ta rationala pe care partenerii de afaceri o admira atat de mult, e moarta si ingropata.

Concluzia ar fi ca nu exista leac pentru indiferenta sentimentala care macina generatia noastra, si pe care o abordam acum din punct de vedere feminin?

Asa o fi. Desigur, exista si categoria de barbati pierduti in admiratie, care te coplesesc cu complimente, la orice ora din zi si din noapte.  Exista si categoria "te-am vazut o data, te iubesc, vrei sa fii sotia mea?". Dar noi nu-i vrem pe acestia, nu? Vrem un partener destept, frumos, devreme acasa, care sa nu te sune de 3000 de ori pe zi dar sa te sune de trei, care sa inteleaga ca ai nevoie de unele seri doar pentru tine, dar numai cateodata, si per total, care sa comunice. Acesta este barbatul ideal, comunicativ, pe care nu-l vrem indiferent.

Din pacate, adeseori calitatile se poticnesc exact la aceste doua din urma, ceea ce rezulta in situatii de genul:

-Te sun azi, deci te sun azi.
- Asteapta-ma trei luni, acum intru la inchisoare/ plec cu un proiect in Siberia si nu pot avea o relatie serioasa.
- Esti prea buna pentru mine, de aceea nu veau ceva serios.

Si femeile ranite de atitidinea asta vin si plang pe umarul meu si ma intreaba: Oare am procedat si eu la fel cu cineva? Chiar ne-am pierdut orice fel de gust pentru sinceritate? Chiar ne e asa de frica de momentul ala in care partenerul de discutie ar face ochii mari si un pas inapoi? Cum ramane insa cu varianta cealalta, sclipirea de intelegere din ochii lui si raspunsul pe masura?

- Urasc singuratatea si te plac pe tine.
- Si eu. Si eu.

Asta vrem sa se intample, si sfatul meu nu o sa faca niciodata nicio femeie sa isi doreasca altceva. Pentru ca stim ca nu suntem nici o marfa, nici o consolare. Si culmea, noi, mai mult decat ei, invatam ca frica nu e un scut si nici o garantie ca nu o vei pati din nou.

Nu-mi ramane atunci decat sa le sfatuiesc sa astepte fat-frumosul fara frica, cel care se stie ca exista pentru fiecare. Si atunci ele dau din umeri si realizeaza ca dragostea nu e o situatie in care sa ceri ajutor. Dar totusi nu e dragostea minunata? Asa cum e ea, diferita de fiecare data.