Adela are obiceiul de a fi plictisita cand lucreaza. Se incrunta cu putere in timp ce se uita in ecranul laptopului fiindca ii e frica sa nu caste. Stie ca a mai fost surprinsa des in aceasta ipostaza. A vazut cum i se contorizeaza gradul de deschidere a maxilarului, timpul petrecut in aceasta activitate, cum totul este raportat la greutatea si importanta proiectelor la care lucreaza si apoi cineva de la hr inmagazineaza cu grija toate aceste informatii ca sa fie discutate in mod serios la sedinta de evaluare de peste cateva luni.

Domnisoara Adela, in data de 20 ati cascat la ora 10.25 - somn, se vedea raspunzand

11.13 – trezire, 12.45 – foame, 14 – digestie, 14.30 – somn, 15.11 – plictiseala, 16 – intindere la musculatura faciala, 17 – ce bine ca e timpul de dus acasa!

Domnisoara Adela, cand ati avut o stare potrivita pentru a munci?

Adela stie ca niciodata. Dar adevarurile sunt dure si nu trebuiesc spuse. Nici chiar cand ti se cer. Nimeni nu vrea sa le auda. Adela nu vrea sa dea dureri de cap managerului asa ca nu mai casca. Nici chiar pe strada, desi si acolo este similar de plictisita. Oricum, fiind usor adaptabila la viata de societate Adela a inteles imediat ca oamenii se simt prost cand se casca in prezenta lor. Capata asa, inexplicabil, un sentiment de inutilitate, isi dau seama ca nici macar nu pot face sa zambeasca o fata frumoasa. Si toti vor sa faca sa zambeasca o fata frumoasa, nu?

Dar Adela nu zambeste, ci casca, fiindca este un personaj modern, adica unul care intelege cum stau lucrurile si nu isi permite astfel de gesturi obscene decat din cand in cand. Altfel, cum ai mai putea sa diferentiezi monotonia zilnica de momentele cu adevarat speciale? Nici nu isi mai da seama cand a zambit ultima oara…

Ah, da, i s-au turnat niste flori in plasa. El avea un aer ca si cum si-ar fi cerut scuze ca exista si ca asta l-a dus tocmai acolo, in calea ei. Stangaci. A spus cum il cheama, Victor, de parca tocmai ar fi facut cunostinta la o receptie. Adela ar fi cascat si atunci, de enervare, ca i s-a intrerupt mersul de angelina si si-a murdarit bluza cu florile lui de camp. Dar, in fine, pentru ca si-a recunoscut vina si si-a dat seama ca nu ar fi nimic de facut tocmai acolo unde s-a impiedicat si a cazut pe florile lui nu a mai cascat, dimpotriva a ras.

Ceea ce nu i s-a mai intamplat de mult. Ba chiar, daca sta bine sa se gandeasca, niciodata in cei cativa ani de cand avea obisnuinta de a face excursii nocturne pana la alimentara de la Dorobanti. Cu toata fauna din jur nu putea face nimic altceva decat sa caste de se intindea rujul anormal, lund forma de balena, de barca, de val spart la mal, ba uneori chiar de perscar obosit.

Si, uite asa, fara sa isi dea seama Adela a inceput sa se prinda ca asta este o lipsa, ca nu poti casca asa la nesfarsit, ca daca ai gasit medicamentul potrivit atunci trebuie sa il iei pana cand scapi cu totul de boala. Asa ca si-a facut un obicei in a merge pe Dorobanti. Initial la aceeasi ora. Dar ochelaristul cu florile nicaieri de gasit. Apoi s-a dus la ore din ce in ce mai ciudate. Pana la urma a sfarsit prin a stat mai mult pe acolo, admirand varietatea conservelor din geam. Si zambind permanent, caci cum ar fi sa apara Victor chiar atunci si sa o prinda cascand? O sa creada ca nu are chef de nimic si o sa o ocoleasca…