In inima si-n minte ne raman adanc infipte lucrurile de care nu am apucat sa ne saturam. Ce ni s-au servit cu portia, in doze mici, si am fi vrut mai mult. Poate de aceea pentru mine mirosul painii calde e mirosul painii pe care o luam acum 25 de ani, pe cartela. O paine si jumatate pe zi. O paine mare, alba, intotdeauna proaspata si intotdeauna calda. 5 lei 50 de bani. Din painea aia trebuia sa mancam eu, fratele meu, sora mea, mama si tata. 5 oameni. Fiecare avea portia lui. Eu imi suplimentam portia mancand pana acasa un colt al franzelei. Acel colt de paine, caruia ii simt gustul si acum, era divin.

Poate de aceea imi place sa beau din cand in cand cate un pahar cu lapte. Stiu, medicii recomanda sa bem cat mai mult lapte. Eu nu beau mult. Beau din cand in cand, cate un pahar. Si parca ar fi nectar. Oare tot de atunci, de cand stateam la coada dimineata la 6, cu doua sticle goale, grele, intr-un recipent din fire de metal in care incapeau doar doua sticle? N-avea rost sa fie mai mare, oricum doar doi litri primeai. Atat era ratia, portia.

Untul nu era ceva ce puneai intre paine si altceva. Untul era unt. UNT. Iar cand mancam paine cu unt si cu sare, mancam incet. Savuram. Mestecam cu grija si incercam sa-i simt gustul dincolo de gust. Stiam ca nu am un calup mare cat o minge la dispozitie. Aveam putin si-l apreciam.

Mi-e dor si acum de tricoul meu roz, fucsia (parca asa-i zice culorii), pierdut iremediabil in aceasta vara. Forte oculte mi lau rapit inainte de vreme. Parca a intrat in pamant, pur si simplu. L-am cautat, l-am strigat, am intors casa cu susul in jos, am dat telefoane, telegrame, am oferit recompensa pentru gasirea lui. Totul a fost in zadar. Dar poate e mai bine asa. Pe fundul dulapului zac si alte tricouri pe care le-am iubit la vremea lor. Focuri de paie ce au ars cu putere, s-au stins treptat, a ramas doar fumul din ele si apoi s-a risipit si fumul in cele 4 zari. Si le-am uitat. N-au mai devenit nici macar amintire. Uite, nu stiu daca am iubit vreun tricou mai mult decat pe cel roz. Pe tricoul roz il voi tine minte. Pentru ca l-am avut putin. La ratie.

Nu am descoperit Piata Filozofala, Secretul, nu am avut o revelatie. Asa e de cand lumea. Si probabil de aceea expresii ca "Mai bine o zi vultur decat 10 cioara" ori "Retragere in glorie" sint rostite cu voce grava si o clatinare meditativa a capului. Asa e mai bine. Apreciezi lucrurile cu care nu apuci sa te supra-dozezi, de care nu te saturi. Pretiozitatea e data de raritate, mai bine putin si bun decat mult si prost.

De ce va spun toate aceste lucruri? Pentru ca tocmai ati citit ultimele mele randuri in Hot City. A fost un oras minunat, unde am fost primit cu caldura de locuitorii lui. De voi, cititorii, si de cei ce l-au pus pe picioare. Vreme destul de indelungata am mancat o paine impreuna, am ras si-am plans (acum exagerez ca-mi place melodrama), am construit tablouri din cuvinte, am barfit si am visat.

Va multumesc pentru timpul pe care mi l-ati oferit, va zambesc, va doresc multa sanatate si ...sa nu va abandonati niciodata visele. Cu bine.

(Dupa aceste ultime cuvinte, Dono si-a pus pe urmar bocceluta in care-si pusese cele cateva lucrusoare si a luat-o la pas vioi, spre soare, pe un drum larg, strajuit de copaci proaspat inverziti) :)

Mai multe din gandurile lui dono despre o gramada de subiecte gasiti pe blogul lui.