E lucru mare sa scrii o oda pentru omul de langa tine. Nu o poti face decat odata in viata, daca te repeti, esti degeaba. Si ti se poate intampla sa ramana bine dosita pe undva, precum Cantarea Cantarilor, si sa te trezesti ca rezista peste secole: si-atunci ar face bine sa fi iesit faina si frumoasa. Si poetica, daca tot ne-am apucat.



Omul din spatele meu e mai degraba inaintea mea. Pentru ca eu ma impiedic si ma lovesc de ce apuc in viata, el o ia inainte si-mi zice pe unde e safe sa merg. Uneori nu ascult si ma mai poticnesc de cate ceva, si-atunci ma mir: ia te uite, iar a avut dreptate. Asta e o reteta de-a mea, sa nu ma intimideze atata stiinta.



Cand nu e inaintea mea si sta pe alaturi, omul e napadit de pisici. Le-a capatat la pachet cu mine si le iubeste, desi nu exista in cronici dovezile vreunei astfel de inclinatii la om. Pur si simplu, o face pentru ca poate. Si pentru ca trebuie, ce-i drept: doar un iubitor poate sa suporte efuziunile ridicole ale unui alt iubitor de chestiute cu blana.



Eu sunt artista, ca fire, nu fiindca as avea vreun talent. Omul nu e artist ca fire, desi talente are. Asa se face ca eu ma minunez in fiecare zi de el si el de mine. Nu e ceva neaparat minunat, dar se intampla. Omul are grija de banii mei, fiindca eu nu prea fac diferenta intre cinci lei si cincizeci. Iar oamenii care vor sa-ti ia banii sunt foarte priceputi in a ma identifica. Omul are grija sa-mi fie cald si sa ma imbrac bine, fiindca eu nu ma prind daca e frig decat cand am ajuns prea departe de casa ma mai intorc.

M-am mirat cand mi-am dat seama ca mi-e greu sa identific ce anume face omul de langa mine de se afla taman acolo si nu in alta parte. Niste lucruri normale, banuiesc. In primul rand, are cheile de la aceeasi casa ca si mine, asa ca vrand nevrand trebuie sa stam unul langa altul. Api mananca la aceeasi masa cu mine si se intinde langa mine in pat, deci iata, de asta e omul de langa mine.

Cand l-am cunoscut credeam ca e un caraghios. In sensul bun. Insa nu mi se parea o persoana serioasa. Insa acum e serios rau, si ma sperie tare. Omul meu ma si enerveaza. Fiindca el munceste mereu si orice simt eu ca trebuie neaparat sa vorbesc cu el il retine de la vreo treaba. Si eu am mereu ceva de zis. Si as vrea sa barfesc ca si cu o prietena. Si sa vorbesc despre stele poetic, nu practic. Nu prea ma inteleg cu omul la poezie. Dar nu e bai. Bai e ca mai uita sa goleasca scrumiera.

Pentru ca eu pe langa omul acesta sunt ca un copil destul de mare ca sa se descurce singur si sa dea replici inteligente, dar destul de mic incat  sa faca cate o boacana. Si-atunci omul ma prinde si rade o data, rade de doua ori, se mai enerveaza, mai fumeaza o tigara...Si eu pot sa-mi vad de treaba linistita, ca are el grija...