Da, recunosc, prea multa feminitate mi se pare ridicola. La cererea publicului, am cautat sa analizez ce tenebre intunecoase ale dezvoltarii personale m-au adus in acest hal de neapreciere a muncii asidue pe care femeia o duce de a parea cumva.

Si stau bineinteles sa ma gandesc, ce face ca femeia sa fie feminina? Bineinteles ca in intunecimea spiritului meu ingust, am crezut mereu ca e feminina din cauza simplului fapt ca este femeie. Chiar etimologia cuvantului m-a impins sa cred ca nu m-as insela prea tare. Si apoi m-am pus pe gandit: atunci de ce considera ea necesar sa poarte o carpa conica spre a se acoperi, numind-o rochie si fiind satisfacuta de rezultat: acum sunt femeie. Sa fie oare pentru ca altminteri ar exista oarece dubiu?

Pe acest model, parintii mei mi-au atarnat in urechi niste cercei oribili pe cand eram copil. Sa se vada ca esti fetita, au zis. In urma recentei mele descoperiri, facute la mare, cum ca intre fetite si baieti exista o diferenta greu de trecut cu vederea, am sugerat de la inaltimea varstei mele fragede ca as putea renunta la vestimentatie, mai ales ca e vara si cald, si toata lumea ar fi lamurita. Mi se parea mai logic decat sa fac ceva in plus, cand natura se angajase singura sa clarifice aceasta confuzie.

Nu mai stiu daca mi-am luat vreo bucata, dar sigur nu au fost multumiti de ideea mea, asa ca am purtat cerceii pana cand providenta m-a blagoslovit cu o infectie la gaurile din urechi, al carei tratament le-a inchis si asa s-a terminat cu asta. Inca o data natura ma convinsese ca imi sustine punctul de vedere: feminitatea ne-a fost daruita si n-are nevoie de proptele.

Urmatoarea amintire tematica se desfasoara la un fel de petrecere de adolescenti, cand duduitele din jurul meu cautasera sa fie cat mai feminine, cu aportul unor fustite cloche sau Lambada (asta e, sunt batrana), cocotate pe tocurile foarte neinspirate care se purtau la vremea aceea si decoltate pana sub sanii pe care inca nu-i aveau. Descinsa la fata locului, era sa plec, crezand ca am nimerit la vreun concurs de miss clasa a noua. M-am simtit foarte nelalocul meu in blugi si in tricoul marinaresc, foarte de la tara cu coditele mele impletite, privind la cocurile elaborate si bretoanele date cu fixativ, si total nepotrivita in tenisii mei Sketchers (eram foarte mandra de ei, erau din strainatate).

Ce sa va zic, nepotrivirea s-a spulberat un pic mai tarziu dupa ce picioarele ma dureau in tenisi fiindca ma invitau la dans toti baietii, in vreme ce cateva dintre frumoasele serii se adunasera pe coltul unei canapele de unde se uitau la mine cu privirile acelea care ucid. Si erau, sa fim sinceri pana la capat, mai frumoase decat mine. Erau dragute, erau aranjate, iar unele dintre ele erau chiar fete simpatice de care mi-era drag. Insa fortasera prea tare nota, iar eu invatasem o lectie de care ma tin pana in ziua de azi: nu exista tinuta si machiaj pentru personalitate.

Recunosc ca omului de langa mine i-ar placea uneori sa ma vada mai feminina. I-ar placea sa port fustite scurte, sutien si Dumnezeu mai stie ce. Si as face-o, asa, ca sa ii fiu pe plac, cum dai bomboane unui copil. Insa tot el e acela care m-a placut intr-o bluza simpla, in blugi evazati si cizme din goretex. Intr-un loc mare si aglomerat, plin de domnite aranjate de petrecere.

Asa ca nu stiu ce sa zic. Daca avem nevoie de rochii pentru a fi feminine, atunci e posibil sa avem o dilema in interiorul nostru. Caci pe mine nici cizmele de cauciuc si nici pufoaicele incheiate pana la gat nu m-au incurcat vreodata in demonstratia ca as fi femeie.