De ce locuim impreuna? Nu are nici o legatura cu educatia, dar eu consider locuitul impreuna foarte aproape de maximumul de angajament pe care ti-l poti lua fata de o persoana. De aceea raman masca cand vad cupluri care se muta impreuna si apoi se despart linistite, ca si cand ar fi fost orice alta relatie fara prea mari perspective. Ei stiu de la bun inceput ca perspectivele lipsesc, insa asta nu ii incurca deloc.

De aceea am fost de doua ori in viata mea foarte uimita ca partenerul nu pricepea ca eu doresc sa ma instalez acolo pe viata, si ca e maxima garantie pe care o pot oferi vizavi de sentimentele mele: aceeasi cheie de la apartament. Nesigurantele lui mi se pareau foarte dubioase, omul lui Dumnezeu, ma gandeam eu, doar ne-am apucat sa locuim impreuna, nu e ca si cum maine ma apuc sa-mi caut altul sau sa umblu cine stie pe unde.

Insa abia cand, in toiul unei discuii mai aprinse m-am apucat sa spun asta cu voce tare mi-am dat seama ca traiesc totusi intr-o dimensiune diferita fata de restul lumii care ma inconjura. Privirea i s-a golit, cuvintele i s-au oprit in gat si m-a intrebat precaut cam ce am vrut sa zic. Pai, ce sa vreau sa zic, chiar ce am zis, traitul impreuna este garantia suprema ca tu, respectivule, esti perspectiva mea de viitor, omul pe care n-as vrea sa-l parasesc niciodata si toate celelate. Dar de ce, tu nu simti la fel?

Surpriza m-a doborat ca pe o pana. Nu, nu simtea la fel. Traiam impreuna fiindca asa era mai simplu si mai practic, la fel cum facuse cu toate prietenele dinainte si cum ele la randul lor facusera cu cei dinainte si faceau cu cei de acum. O solutie logistica, pentru a evita drumurile dese de la un apartament la altul, pentru a mai economisi niste bani la chirie si…si cam atat. Primisem o lovitura mortala.

Nu doar ca garantia mea nu avea valoare in ochii lui, insa el insusi nu imi oferise garantia pe care mi-o imaginasem eu. Interpretasem atat de gresit semnalele, decodificandu-le dupa un sistem propriu si nu dupa cel universal acceptat, incat daca era dupa mine, relatia s-ar fi incheiat chiar atunci, in asa fel imi retezase socul orice fel de sentimente. Mai tarziu, el a propus sa ne dam un timp in care sa locuim separat, sa vedem cum merge relatia, iar eu i-am dat tot timpul din lume, pe care-l are si acum.

Am mai vazut asta prin filme, in care el si ea se impaca dupa ce distanta ii convinge ca sunt facuti unul pentru celalalt. In lumea mea distorsionata, daca viata zi de zi alaturi de cineva nu te convinge ca esti facut pentru el, inseamna ca nu esti. Daca aceasta suprema dovada, locuitul impreuna, a esuat, nu vad unde mai e coltisorul in care s-ar putea inghesui bazele unei relatii.

Cunosc desigur cupluri care au relatii de ani de zile in care traiesc separat, chiar si casatorii, insa ipocrizia mi se pare insuportabila. Sa mimezi atasamentul este mult mai penibil decat sa accepti pur si simplu ca esti o persoana facuta pentru libertate.

Asa incat momentan sunt o persoana facuta pentru libertate, pana cand voi intalni un el care intelege ca dragostea are nevoie de garantii ca sa se dezvolte in linisite, ca dragostea are nevoie de intimitate si aceea nu trebuie sa fie o pacalelala si ca, intr-o lume in care dovezile sunt putine si greu de obtinut, tot ceea ce pot face mai bine este sa spal vasele “noastre” in fiecare seara si sa ma trezesc dimineata zambind in patul “nostru”.