Daca as sti ca exista vreo editura interesata sa stranga laolalta scurte povesti de despartire, as putea sa ma prezint rapid cu un catalog ingrijit si intocmit cu simt de raspundere. Un dosar doldora cu papuci dati de catre mine unor barbati dragi, de-a lungul vremii.

Sunt acum mandra posesoare a vreo duzina de perechi de papuci raspanditi prin te miri ce locatii. Unora le-am dat papucii in graba, apucata de isterie, si din cauza asta au primit unii desperecheati, fara noima. Pentru altii am pregatit papuci moi si confortabili, din prosop pufos, ca sa le fie totusi bine cand ies pe usa, pentru ca inca ii mai iubeam. Cei mai multi insa au iesit in frig incaltati numai cu niste slapi. Si acum ma mai gandesc la ei: or fi ajuns acasa? Pentru ca nu am avut decenta sau de fapt curajul sa sun apoi, sa vad daca au toate degetele de la picioare.

Sa nu credeti ca sunt mandra sa dau papucii barbatilor. Din contra, ma detest cand fac asta. Si ajung la solutia asta, de cele mai multe ori, de frica, nu din convingere ca asta e calea cea buna. Cum vad un barbat ca se poarta mai nu stiu cum, neconform cu standardele mele, cum ma duc in debara si aduc victorioasa o pereche de papuci, pe care il oblig sa-i incalte. Faptul ca ei se mai plang ca, vezi Doamne, nu le vin, nu are nicio importanta. Unii se mai zbat, zic ca nu vor, ca nu e cazul, ca ei nici nu poarta papuci, de felul lor, ca sa discutam .

Nu prea imi pasa. Nu ascult niciodata motivele pentru care barbatii se codesc sa ia papucii si sa plece. Odata dati, papucii trebuie sa mearga cu barbat cu tot mai departe, ca sa fiu eu sigura ca nu ma paste cine stie ce act nedemn. Nu ma intereseaza ca un barbat are diaree 3 zile la rand si de-aia imi arata fata asta neplacuta. Eu nu pot lua o diaree decat personal. Are diaree pentru ca nu ma mai iubeste, deci trebuie parasit degraba, ca sa nu cumva sa ma paraseasca el pe mine.

Pentru ca eu sufar de boala asta penibila: nu suport sa mi se dea papucii. Groaza unei astfel de intamplari ma face sa gandesc irational sau de fapt sa nu mai gandesc deloc. Nu prea ma pot inchipui in ipostaza in care sa mi se zica stii, eu cred ca e mai bine sa ne despartim. Mi s-a intamplat doar de putine ori, dar si atunci pentru ca eram probabil ocupata cu altceva si nu am observat ca lucrurile iau o turnura periculoasa.

Nici acum nu-mi pot ierta ultima parasire. Ce daca relatia nu mergea bine si urma eu insami sa ii pun capat cat de curand, pentru ca ma plictisea? Faptul ca el a apucat sa faca publica (adica sa-mi spuna mie) decizia asta, m-a facut sa nu mai fiu om vreo luna. Fiind cu 10 ani mai tanar, mi-a venit sa-l trimit la colt, pe coji de nuci. Sau sa o sun pe mama lui, sa-i spun sa-si convinga odrasla sa-si bage mintile in cap sau sa nu-l mai lase la televizor o luna intreaga si nici sa vina cu prieteni acasa. 

Sigur ca unii papuci au meritat sa plece odata cu barbatul. Dar altii, of, altii… Si acum mai plang cateodata incetisor, cand mi-aduc aminte expresia de pe fata primitorului. Si de suferinta mea acerba, ca si cum mi-am amputat unul dintre membrele superioare si sunt nevoita sa ma descurc asa, ciunga.

Procentul nu ma favorizeaza: am dat papucii pripit si aiurea in vreo jumatate din cazuri. Dupa aia am incercat, fin de tot, cat sa nu ma fac complet de ras, sa-i fac sa-i aduca inapoi, sa mai vorbim. Dar nici unul din ei n-a mai vrut, pentru ca n-au putut sa uite inversunarea mea din momentul investirii lor cu papuci obligatorii. Asa ca dati au ramas, mai ales ca n-am stiut sa spun pe fata: stii, am nevoie de papucii tai sa stea la mine in dulap. Multumesc.

Dau papucii nu pentru ca sunt o mare mancatoare de barbati, ci pentru ca mor de frica sa nu ajung eu hrana.