Hot City - Cultura urbana feminina

Kick-Ass exagereaza cu ass-kicking-ul

Am fost la vizionarea de presa a filmului Kick-Ass, produs de Brad Pitt, despre super-eroi care nu sunt cu adevarat super-eroi, adica nu au superputeri cum are, sa zicem, Spider-Man, dar au vointa. Si bineinteles costume din supraelastic.

In rolurile principale joaca niste actori tineri si foarte tineri pe care eu nu i-am mai vazut pana acum, dar nu mi-ar displacea sa-i mai vad, pentru ca se descurca foarte bine. Mai joaca si Nicholas Cage care a reusit in sfarsit sa-si gaseasca un rol in care exagerarile lui obisnuite si coafura lui ciudata sa se potriveasca si sa nu-l faca prea ridicol. Pana aici, totul bine, nu?

Ce mai e bine e si ca scenariul e plin de ironie si auto-ironie in ce priveste filmele cu supereroi. Pentru ca asemenea filme au o groaza de clisee care merita sa fie luate peste picior. Cum de el, eroul, se schimba intotdeauna in costum atat de repede? Cum de adversarii lui, desi sunt o banda intreaga, il ataca numai cate unul odata si asteapta la rand, politicos, sa se lupte cu el? Si, apropo, cum ajunge un om oarecare, ca Batman, sa zicem, care n-are superputeri, sa se bata asa de maiastru? Si asa mai departe. Atunci, totusi, ce nu e bine?

Nici eu n-as putea sa spun exact. In general, sunt o mare amatoare de filme violente (stiu, probabil asta nu e ceva cu care ar trebui sa ma laud). “Kill Bill”, de exemplu, mi-a placut la nebunie. Uma Thurman in costum galben, croindu-si drum cu sabia ninja printr-o ceata de oameni care imprastie sange si membre retezate peste tot? Da, va rog. Inca o portie.

La Kick-ass, insa, pe masura ce filmul se derula, simteam un disconfort tot mai mare, iar muzica pop saltareata care acompania diversele masacre ce se derulau in ecran imi sunau a fi o nota din ce in ce mai falsa. Ca nuca in perete, chiar.

Poate diferenta consta in faptul ca Uma Thurman e o femeie in toata firea, iar protagonistii din Kick-Ass sunt o fetita de 11 ani si un baiat care pare a avea maxim 16. Ei doi, dar mai ales ea, se indeletnicesc cu omorarea foarte multor adulti. Unii dintre ei sunt cu adevarat personaje negative, altii e posibil sa se fi nimerit pur si simplu prin zona. Ceea ce nu o impiedica pe fetita de 11 ani sa ii impuste, sa ii injunghie pe unde apuca, sa le dea foc. Si pentru ca tot e ea asa de plina de vana, nici adultii nu se sfiesc sa o impuste si sa o bata cu ce gasesc la indemana.

Sigur ca filmul n-are nici o pretentie de realism. Vrea sa o luam exact ca in desene animate, ca atunci cand Wile E.Coiotul cade la infinit de pe o stanca in urmarirea lui Roadrunner. Diferenta e ca Wile E.Coiotul revine mereu viu si nevatamat in episodul urmator.

Problema principala e ca de fapt Kick-Ass nu stie exact ce fel de film vrea sa fie. Scenariul alege sa-si dea singur cu stangul in dreptul si, dupa ce ne spune ca nu exista supereroi, introduce in scena un soi de supereroi adevarati. Apoi, dupa ce ne spune ca suntem niste nemernici daca privim de pe margine la acte violente si ne distram, ne invita sa facem exact asta tot restul filmului. E pacat de foarte mult potential irosit.

Ce e si mai pacat (si acum ce-o sa spun o sa sune ca o predica de baba) e ca exista oameni care se vor uita la Kick-Ass si vor gasi ca e intr-adevar cool si ca poti fredona o melodie vesela in timp ce sus-mentionatul copil de 11 ani gaureste cu un glont obrazul unui portar de hotel care a vrut sa o ajute, de pilda. Eu una cred ca o sa zic “pas”.