Jos, la gunoi, pe dasiprimeste, unde-o fi sa fie, numai pe mine nu. Ma lipsesc de acest privilegiu si de aceasta onoare. Eu stiu ca voi, doamnelor, purtati fuste. Altfel nu s-ar vinde. 

Faptul ca se vand insa, m-a silit oarecum si pe mine sa achizitionez unul-doua din aceste produse. Avandu-le in dulap, inevitabil am ajuns sa simt o presiune incredibila sa le port. Si asa se intampla cam la un an-doi odata, ma apuc sa defilez pe soselele patriei cu picioroangele la vedere. Ati crede ca ma invat minte, dar iata ca nu. Probabil ca in decursul unui an apuc sa uit teroarea de data precedenta.

Ies din casa, agat inevitabil ciorapul in ceva. Tot drumul pana la statia de autobuz este un stres risipit intre fusta care se ridica, dresul care se stramba sau cade, si muncitorii de la santuri care simt ca renasc atunci cand apar eu, ca o boare. Voi stiati ca muncitorii de la santuri au o imaginatie foarte bogata? O, da.

In autobuz, fusta mea devine chestie de care sa te tii pentru copii suficient de maricei incat sa ajunga la ea. Pe unul l-am prins la milimetru, inainte sa apuce sa o foloseasca drept batista. Desigur, si in autobuz se gaseste cineva sa fluiere admirativ. Pe drumul de la autobuz la serviciu, un domn sofer gaseste de cuviinta sa ma anunte ca am picioare frumoase. Cred ca se simtea foarte mandru ca a facut observati asta adanca, inaccesibila oricui altcuiva.

Si intr-un final ajung la serviciul me pe care il vad acum ca pe un refugiu sigur pe care nu voi dori sa-l parasesc prea curand, fiindca se lasa seara si cine stie ce li se intampla fustelor la adapostul intunericului. Treaba e ca eu vreau sa ii multumesc celui care a introdus pantalonii in moda feminina, si sa il asigur postum ca are un loc de cinste in inima mea, alaturi de inventatorul anticearcanului si al ustensilei de deschis conserve.