Hot City - Cultura urbana feminina

Prietena mea Mirela spunea ca ei ii este foarte frica de penibil. Sa se impiedice in fata cuiva, sa nu nimereasca parcarea cu spatele intr-un loc public..cu public, sa nu aiba destui bani sa plateasca la casa cosul de cumparaturi, sa ii spuna directoarei ca ii sta foarte bine in rochia neagra si aceasta sa ii raspunda ca este in doliu...genul asta de intamplari tragico – comice ea le interiorizeaza ca penibilitati extreme. In fine, eu mi-am dat seama ca pe mine personal, lucrurile astea nu ma afecteaza cine stie ce. Pot sa rad de mine si de situatie. Cred ca intr-un fel chiar imi place sa-mi recunosc penibilitatea. Sinceritatea asta in fata celorlalti ma face sa ma simt mai relaxata. Da, am fost penibila, am ras...ok, putem trece mai departe?



Dar exista ceva,  acel „ceva”,  „ceva-ul”, as putea spune , caruia nu am putut niciodata sa ii fac fata.  Si  m-a urmarit mereu imaginea neputintei  mele. Am personalizat-o intr- un omulet pitic, dolofan, roscat,  cu obrajii rosii si plini ca merele ionatane. Cand se intampla „ceva-ul”, omuletul asta iese din mine, se aseaza in fata mea si rade cu gura pana la urechi, se tine de burta si se tavaleste pe jos, ii curg lacrimi pe obraji si ma roaga sa ma opresc pentru ca altfel o sa moara de ras. Si pe masura ce exuberanta lui creste eu imi pierd capacitatile motorii, nu mai pot vorbi normal, creierul imi ingheata, mi se pune un nod in gat si imi tremura mainile. Si cumva ajung sa  il aud  doar pe omulet strigand printre sughituri „Maca, spui numai prostii si iti mai si tremura vocea! Si mainile...hahaha...nu stii ce sa faci cu ele? Si nici nu mai auzi bine? Hahaha! Nici nu iti mai amintetsi despre ce vorbeai cu 5 secunde inainte! Hahaha! „ Si totul cu delay, normal. Echoplex!



Cand ma indragostesc. Atunci se intampla. Cand ma trezesc fata in fata cu persoana cu pricina. Ma blochez. Si da, spun numai prostii. Dialog sec, privire directionata in sus, sau in jos...poate doar din cand in cand, pentru o fractiune de secunda imi incrucisez privirea cu a lui...dar scurt.



Eram la o petrecere odata si obiectul pasiunii mele se tot fataia pe langa mine. Desigur, nici prin cap nu ii trecea ce efect avea asta asupra mea.  Nimerisem din intamplare acolo, nu aveam chef nici sa dansez nici sa conversez .  El mi-a adus o cafea.  Nu stiu de ce tocmai cafea, poate paream prea lesinata. Cat a stat langa mine, am sorbit o singura data din ceasca. A doua oara nu am mai facut-o, pentru ca observasem ca imi tremura mana ingrozitor, si privirea mea blocata in ceasca receptiona cerculetele pe care le facea lichidul ca pe un aparat sofisticat de hipnoza. Am vorbit destul de mult. Desigur, nu imi mai amintesc nimic. Dar nu pentru ca a trecut ceva timp de atunci ci pentru simplul fapt ca nici in ziua aia, dupa eveniment, nu imi mai aminteam nimic din tot ce am vorbit. Blank. Mi-a ramas in cap momentul ala, nu stiu de ce tocmai ala, pentru ca au fost multe alte zile in care am dat din colt in colt pe aceeasi tema.  Ajunsa acasa, m-am trantit in pat si am stat cu ochii la tavan ore in sir, construindu-mi scenarii despre cum ar fi putut sa fie daca ar fi fost sa fie.  Nu a fost sa fie niciodata pentru ca intre timp mi s-au aprins calcaiele dupa altcineva.



Partea buna in poveste este ca am simtit asta de o mie de ori si de tot atatea ori m-am vindecat rapid. Cred totusi ca pe vremea aia imi cautam cu disperare jumatatea si orice semn ca as fi gasit-o ma facea sa mor de frica sa nu care cumva sa o ratez.  Sa nu cumva sa fac sau sa zic ceva si ea sa nu ma placa. Si sa ratez sansa...Off, ce stress.



Partea cu omuletul dolofan...o sa o las in seama experientei strict personale. Pana la aparitia unor noi personaje/voci, voi sta linistita, departe de investigatiile psihiatrice. Sentimentul ca atare,insa, vreau sa il denumesc cumva. Din punctul meu de vedere intra cu brio in categoria „butterflies in my stomach”. Pe langa o gramada de altfel de senzatii care se incadreaza perfect tot acolo.



Asa ca astazi va dedic o piesa care vorbeste depre asta. Uitati-o aici. Si va pot spune, cu mana pe inima, ca am inregistrat-o in studio tinand ochii inchisi si zambind la amintirile din categoria cu pricina. Am cantat-o din tot sufletul:).



Si e aruncata in vartejul netului in premiera. Aici la HotCity. Pai nu?:)