Hot City - Cultura urbana feminina

Fix acum o saptamana decolam de pe aeroportul Otopeni cu destinatia Paris - Charles de Gaulle, avand bagajul incarcat de haine si accesorii (pe care ce-i drept nu am apucat sa le port) pentru Saptamana Modei de la Paris. Ma gandeam cu ce ma voi imbraca in prima zi, cum ma vor privi pariziencele, daca sa imi prind sau nu parul sau daca botinele mele cu varful scurt ascutit vor fi apreciate de catre invitatii la prezentari.

Noroc ca trecusem de check-in ca altfel mai ca as fi sunat-o pe mama si i-as fi spus ca a avut dreptate sugerandu-mi sa imi iau si pantofi cu toc de 12 cm. In fond si la urma urmei e saptamana modei iar eu merg sa cuceresc Parisul... pe tocuri cat mai inalte, astfel incat sa ma pot distinge din multime. Cei 1.67 m ai mei nu ma prea ajuta la capitolul remarcat in aglomeratie, asa incat tocurile raman ultima si singura de altfel solutie.

Bine am facut insa ca nu le-am luat. Cei 6 cm de la botine m-au ajutat sa ma tin pe picioare in prima zi si sa strabat orasul de la un capat la celalalt, iar in cea de-a doua zi sa rezist cat de cat onorabil, in conditiile in care am parcurs pe jos distanta de la Tour Eiffel pana la catedrala Notre Dame.

Clar la Paris cand mergi, fie ca este Saptamana Modei, fie ca mergi in vacanta doar, trebuie sa iti iei ceva comod in picioare. Nu credeam ca voi ajunge sa spun asta, insa niste balerini din piele moale sau tenisi ar fi fost extrem de indicati. Pentru ca fortareata Paris Fashion Week nu se cucereste asa oricum, ci cu tact si rabdare... si mergand cat se poate de mult pe jos.

La Saptamana Modei nu te asteapta o limuzina in fata hotelului si un covor rosu la intrarea la show-uri, doar pentru ca tu ai facut efortul de a zbura noaptea cu avionul si de a cara dupa tine laptop-uri, aparate foto si cabluri. Tour Eiffel nu se inclina atunci cand te zareste si nici clientii cafenelelor sic nu se sinchisesc sa iti faca loc printre mesele minuscule, astfel incat sa poti bea o cafea atunci cand simti ca te cuprinde oboseala si nu iti mai poti tine ochii deschisi.

Doar valetul de la hotel se ofera sa iti care bagajele, insa si el asteapta o rasplata. Asta pentru ca totul la Paris costa. Si costa enorm. Iar fetele care se plimba pe strada aratand impecabil, imbracate in Chanel si purtand tocuri de 12 cm, nu merg la nici un show de moda. Poate doar la o cafea pe Rue Cambon sau la o intalnire cu prietenii. La fel si barbatii asiatici pe tocuri. Tocuri de 10 cm bineinteles.

Daca te miri nu esti parizian. In Paris nimeni nu se mira de nimic. Fiecare este liber sa se imbrace in cele mai violente culori, sa se arate lumii in cel mai ciudat sau bizar mod posibil si sa nu regrete nici un moment clipa in care a decis ca este ok sa iasa din casa.

La Paris nimeni nu te judeca. Poate doar te barfeste, dar nu te judeca. Iar daca se intampla asta inseamna ca esti bagat in seama. Ceea ce crede-ma este mare lucru, caci in capitala Frantei, pe cat de multi oameni interesanti intalnesti, pe atat de putini sunt cu adevarati luati in seama de comunitate.

Exemplu: cozile de asteptare de la prezentarile de moda. In prima zi, credeam ca voi marca cel putin 2 show-uri pana in pranz. Caroussel du Louvre nu parea o locatie atat de infioratoare si greu de patruns. Pana sa ajung la fata locului, pana si bodyguarzii ce pazeau intrarea la prezentari se aratau a fi foarte prietenosi.

Pentru cei care aveau invitatie bineinteles. Pentru mine insa, care vorbeam perfect franceza dar imi lipsea “la carte d’invitation”, procesul de convingere cum ca merit sa intru in sala s-a soldat cu un mare esec.

Cele 40 de minute cat am stat la coada si am asteptat sa se elibereze vreun loc in sala nu mi-au folosit deloc. Poate doar m-au obisnuit cu ceea ce avea sa urmeze. Am incercat sa rasfoiesc cateva reviste, asta ca sa fiu in ton cu ceilalti oameni care se pare ca aveau mai multa rabdare decat mine, insa dupa un schimb de replici cu unul dintre oficiali, mi-am dat seama ca astept degeaba.

Restul celor de la coada, desi constienti la randul lor de acest lucru nu pareau a fi deranjati de statul in picioare pentru nimic. Ideea in fond si la urma urmei este sa fi vazut si fotografiat, motiv pentru care nimeni nu se simte ofensat daca ii ceri sa iti pozeze.

Ei bine, Parisul nu se cucereste atat de usor. Nici nu are cum. Insa o victorie tot am inregistrat: eu am plecat de la coada si altii au ramas acolo degeaba. Adica eu macar am avut curajul sa recunosc ca stau degeaba. Iar a constientiza un lucru inseamna un pas inainte nu?

Pana la urmatoarea statie de metrou a fost mult de mers, iar show-urile de dupa-amiaza pareau atat de indepartate. Am incercat sa intru si la prezentarea Collette Dinnigan, ce a avut loc la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Paris: Westin. Insa englezii sunt foarte stricti si practic imposibil de induplecat. Cartea mea de vizita a ajuns la gunoi fara nici cel mai mic regret, insa entuziasmul meu era inca la cote maxime. Nu pierd eu batalia cu una cu doua.

Fotografii realizate cu Samsung i8910 HD.