Hot City - Cultura urbana feminina

O doamna a modei, invaluita de mister, care vorbea despre eleganta si stil cu aceeasi nonsalanta cu care dezvaluia apropiatilor povesti destul de dificil de inteles pentru aceia care se aflau intr-o perpetua cautare de raspunsuri. Ieri a fost ziua ei: 19 august (1883).

 “O femeie oricat de bine imbracata ar fi, nu este niciodata suficient de eleganta”, spunea Gabrielle Chanel intr-un interviu in care incerca sa ofere o definitie a elegantei. Hainele nu reprezinta decat o mica parte din tinuta unei femei, iar Coco stia extrem de bine acest lucru. O fortareata de care nimeni nu s-a putut apropia indeajuns incat sa ii desluseasca misterele. Sau cine a reusit acest lucru, a preferat sa pastreze in taina amintirile si sa le aseze ordonat pe un filon, asemeni nelipsitelor perle de la gatul lui Coco.

In incercarea de a sterge orice urma a trecutului sau, Coco Chanel nu a facut altceva decat sa mentina vie atentia presei, de-a lungul timpului emitandu-se o serie de presupozitii legate de familia sa, care la ora actuala ar putea vinde timp de cativa ani buni revistele. Toti cei care au cunoscut-o, au considerat ca este o femeie mereu aflata pe pozitii de forta, mereu nemultumita, mereu impotriva valului.

De fapt, Coco incerca in permanenta sa descopere noi laturi ale artei, cazandu-le mai intai prada iar apoi punand stapanire totala pe ele, ca o adevarata leoaica ce era. Fascinatia pentru Grecia antica, a determinat-o ca in 1922 sa isi achizioneze o statuie de marmura extrem de rara, care a figurat ca piesa principala in salonul o lunga perioada de timp, insotind o lume fantastica transpusa in dramaturgia franceza.

Poate ca americanii nu s-au lasat prea usor “dusi de nas”, dupa cum declara Coco la un moment dat, insa ea le-a oferit destule imbolduri pentru a-i face sa se gandeasca de doua ori inainte de a apela la o casa de moda. Doamnele in brocart, care atunci cand stateau asezate semanau cu niste fotolii vechi, au devenit de-a lungul anilor cliente fidele ale lui Coco Chanel, parasind saloanele impregnate cu arome florale grele si pasind cu nonsalanta pe bulevardele luminate de felinare.

Un stil “a la rue” pe care Coco a stiut sa il impuna cu rigoare, transformand peisajul stradal si desenandu-le doamnelor palarii cu boruri largi si pene. Discursul sau nu se rezuma decat la cateva vorbe aruncate in graba odata cu lasarea serii. Intregul ei univers putea fi lesne regasit in perfectiunea fiecarui detaliu si in incapatanarea exercitata pentru a domoli materialul textil. Unori de un calm aproape bolnavicios, alteori cu o furie interiorizata, Coco a ratacit ani de-a randul prin mrejele destinului pe care pare s ail fi stapanit cu sarg.

Singuratatea o speria nu de putine ori, motiv pentru care accepta compania celor care in mod evident isi doreau ceva de la ea. Edmonde Charles-Roux reda in romanul “Coco Chanel”, una dintre declaratiile sale: "Sunt cei care vin sa ma asculte cu ideea de a scoate din vorbele mele un articol. Sunt cei care se plictisesc ascultandu-ma, dar care mananca mai bine aici decat ar manca la ei acasa. Mai sunt si cei care au ceva sa-mi ceara. Acestia sunt cei mai asidui. Bani… Mereu bani."

.” Cand Jackie Kennedy imbraca la Dallas un taior Chanel, Gabrielle avea 80 de ani si continua sa munceasca intr-un ritm inimaginabil, pierzand notiunea zilelor si noptilor si afundandu-se in vise albe si pure, care uneori o purtau doar in camasa de noapte pe holuri lungi si inguste ale hotelului Ritz.

Si nu s-a oprit din lucru, decat intr-o duminica. In ziua de odihna, cand Jeanne avea sa ii inchida ochii in dormitorul cu peretii lacuiti in alb, vegheati de icoana care nu o parasise niciodata, daruita in 1925 de Igor Stravinski.