Vara trecuta, in timpul caniculei, m-am hotarat ca un week-end la munte ar fi super tare: as scapa de caldura insuportabila din Bucuresti, si as admira muntii, dealurile (nu blocul de vizavi).

Zic si facut! M-am pregatit, am urcat in personalul de dimineata, si pe la 9-10 eram in sinaia. Cum cea mai plictisitoare bucata de drum este drumul pana la cota 1400, am luat un microbuz. Desi te-ai astepta ca drumul (care e asfaltat) sa fie ok sa poti recupera cateva minute de somn, tot ce poti face sa fii in ton cu miscarile microbuzului este sa iti pui o palarie, sa ridici o mana si sa strigi: "IIIIIIHHHHHHAAAA". De ce? pai sa vedem: denivelarile din asfalt (doar suntem in Romania), serpentinele, viteza microbuzului, si faptul ca stateam pe ultimul scaun au contribuit la o experienta care are multe asemanari cu un rodeo. Din fericire, n-am reusit sa fac o gaura in tavan, asa ca pot spune ca masina e rezistenta. Oricum, nu cred ca sunt singura care probabil si-a lasat ADN-ul in tavanul microbuzului.

Dupa ce am ajuns la 1400, am luat-o "per pedes" la deal (de fapt, la munte). Am mers, am mers....pana la 2000. Moarta de sete. Nu numai eu, ci si ceilalti. Asa ca cineva a urcat pana la Miorita sa ia apa. E nitica distanta. Dupa nici 5 minute am inceput sa am plictisesc, asa ca am inceput sa ma plimb pe langa drum, prin iarba. Dupa 2-3 metri, am gasit afine. Rezultatul: plictiseala a disparut ca prin farmec. Chiar si dupa ce a venit apa, abia m-am dezlipit de acolo.

Si iar mers, mers......nimic prea interesant, care sa merite povestit, pana am ajuns la o stana. Am trecut pe langa ea cu inima ca un puricel, sa nu se ia cainii dupa mine. Dar, am uitat si de caini, si de oboseala acumulata, si de caldura la primul cot de drum, pentru ca, langa drum, printre celelalte pietre era fosile. Asa ca urmatoarele 2 ore le-am petrecut scormonind prin tarana (exact ca un copil mic). Dar am gasit scoici aproape intregi, o urma de pestisor si chiar alge.

Si aici s-a intamplat marea "dezgolire" ca sa zic asa. La un moment dat m-am asezat pe un pietroi. Cand m-am ridicat, am constatat cu stupoare ca pantalonii mei preferati nu trecusera fara daune prin timp. Asa ca aveam o gaurica pe fund. "O gaurica? Sunt la munte, n-am de ce sa-mi fac griji!" mi-am zis. Dar se pare ca soarta n-a tinut cu mine, pentru ca la urmatorul popas, cand m-am ridicat am simtit ca-mi bate vantul pe la fund. Nu, nu era o iluzie, chiar aveam jumatate de fund pe afara. Asa ca am luat cel mai apropiat hanorac si l-am legat in jurul meu. phiu!!! problem solved, for now.

 Bineinteles ca am pierdut timp pretios, si am ajuns la Babele cand soarele era aproape de orizont. Dar, spre mirarea mea, se pare ca nu aveam unde dormi. Am analizat repede situatia: daca o luam voiniceste, puteam ajunge la Omu, sau chiar la Padina. Dar, se pare ca nici unii nu mai aveau locuri libere, dupa spusele celor de la Babele. Ce era de facut? Zona plina de ursi, lipsa unui cort, nu prea erau lucruri de trecut cu vederea. Asa ca am luat prima telecabina (de fapt era ultima si am avut noroc ca aveau clienti, ca, dupa programul afisat, ultima fusese in urma cu jumatate de ora). Si am ajuns in Busteni. De acolo, cu pumnii stransi am pornit la cea mai apropiata statie de microbuz. Si am avut ceva emotii ca am asteptat jumatate de ora.

Dupa ce am ajuns in Sinaia, am luat primul microbuz spre casa. Credeti ca problemele s-au terminat cand am ajuns in microbuz? Nici pe departe. Nu puteam sa nu ma gandesc ca, dupa o zi de mers prin soare, incepusem sa put. Sau, cum ar fi la o curba sa ma dezechilibrez si sa imi sara hanoracul din jurul meu (pe care inca il aveam, doar nu era sa ma afisez cu fundul pe jumatate dezgolit) pentru ca nu aveam loc jos.

Si asa, am plecat pentru doua zile la munte, si noaptea am ajuns acasa, iar plimbarea a fost de o zi.