Hot City - Cultura urbana feminina

Inaintea de aparitia cartii tiparite, egiptenii foloseau pentru scriere hartia confectionata din papirus, planta ce creste pe malurile Nilului

Odata cu caderea imperiului Roman si ocuparea Egiptului de catre musulmani Europa a trebui sa treaca de la papirus la pargamente din piei de animale.Pergamentele inca sunt folosite si azi in tiparirea unor texte religioase evreiesti.

istoria cartii cred ca a plecat de la povestile spuse pe cale verbala si care pentru a nu se pierde au fost scrise la inceput pe diferite obiecte si dupa pe pergamente ,hartie.

Printre primele scrieri se numara scrierea cuneiforma, pe tablite de lut, descoperite in tinutul vechii Mesopotamii(regiunea actuala fiind Irak, estul Siriei ,sudul Turciei) prin mileniul IV i.Ch.

SCRIEREA CUNEIFORMA ESTE PRINTRE PRIMELE SCRIERI PE TABLITELE DE LUT

Cu multi ani in urma...inaintea de aparitia cartii tiparite era scrierea cuneiforma, este printre primele forme de expresie prin scriere din lume. Scrisul cuneiform a fost inventat, probabil, cu aproximativ 5.000 de ani in urmă și consistă din adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă; a fost folosit de unele popoare orientale antice.

"Orientul antic il pastra sub forma de tablite de argila, grecii si romanii il desfasurau sub ochii lor - pergamente, Evul Mediu il atasa de banci, stramosii nostri il tineau in mina, iar noi putem sa-l purtam in buzunar - Cartea, are un loc atat de important in exprimarea gindirii si in pastrarea oricarei cunostinte"
Surse: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm; http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/10/inventii-in-istorie-cartea/

Cartea
"Orientul antic il pastra sub forma de tablite de argila, grecii si romanii il desfasurau sub ochii lor - pergamente, Evul Mediu il atasa de banci, stramosii nostri il tineau in mina, iar noi putem sa-l purtam in buzunar - Cartea, are un loc atat de important in exprimarea gindirii si in pastrarea oricarei cunostinte"
Surse: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm; http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/10/inventii-in-istorie-cartea/

Tare mult mi-as dori sa castig, deoarece ssunt obsedata de citit... si in felul acesta as putea sa citesc si toate cartile pe care nu le am in biblioteca... direct de pe net... pe drum, in tren, in maxi-taxi... este f. interesant si educativ...

http://www.pagini-scolare.ro/Religii/Primele-manuscrise-si-tiparituri/menu-id-61.html
Clericii au fost cei mai asidui propagatori ai necesităţii urgente de învăţătură, de cultivare, fără să facă vreo distincţie între învăţătura ca doctrină religioasă şi învăţătura propriu-zisă, învăţatul de carte pentru cultivare.

Bibliografie:

1. Bogdan, Ioan, Scrieri alese – Cultura slavonă în ţările române, Bucureşti, 1968;
2. Păcurariu, Mirce, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;
3. Plămădeală,Dr. Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981;
4. Rădulescu, Prof. Cornel, Primele traduceri româneşti ale cărţilor de ritual în „Glasul Bisericii”, XXXIV (1975), nr. 3-10;

Cu multi ani in urma era scrierea cuneiforma,acest scris a fost inventat in urma cu aproximativ 5000 de ani si aveau diferite forme de la adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă,toate dovedeau ca scrierea exista inca de pe atunci .
Orientul antic il pastra sub forma de tablite de argila, grecii si romanii il desfasurau sub ochii lor , pergamente, Evul Mediu il atasa de banci, stramosii nostri il tineau in mina, iar noi putem sa-l purtam in buzunar - Cartea, are un loc atat de important in exprimarea gindirii si in pastrarea oricarei cunostinte

Buna ziua,
Pentru subiectul acestui concurs va recomnd cartea pe care am citit-o in urma cu cativa ani "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" de G. Calinescu
Cea mai cunoscuta, dar si cea mai controversata istorie literara romaneasca, cartea scrisa de Calinescu ramane si astazi un subiect care starneste numeroase controverse si ecouri.
O recomand cu cea mai mare caldura.

Istoria cartii incepe cu tablitele de argila sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale si apoi textele tiparite prin diverse metode.
Unul dintre primele si cele mai celebre manuscrise este Codex Aureus, realizat de manastirea din Lorsch (Germania). (epoca lui Carol cel Mare, anul 806)

Alte exemple celebre, culegerea de cîntece laice şi religioase din sec. XII-lea, intitulată Carmina Burana şi de Cronica anglo-saxonă, compusă între secolele X-XII, cel mai vechi document scris într-un idiom germanic, cel anglo-saxon.
Primele lucrari datate, cunoscute pana in prezent sunt Sfanta Fecioara de la Bruxelles (1418) si un Sfant Christoph (1423).
Majoritatea cartilor tabelare au partea ilustrata mult mai ampla decat cea scrisa; cele mai recunoscute lucrari de acest gen sunt: PASSIO CHRISTI (originara din Renania, cartea este imprimata in cea mai veche versiune ajunsa pana la noi pe pergament, lucrarea cuprinde 30 de ilustratii, textul fiind scris de mana); BIBLIA PEUPERUM (biblia saracilor)si SPECULUM HUMANE SALVATIONIS.

In istoria tiparului avem urmatoarele date importante:
aprox. 868 – In China se tipareste prima carte. “Diamond Sutra” era tiparita pe matrite de lemn si avea pe langa text si ilustratii.
aprox. 1230 – Cartile sunt tiparite in Coreea, folosindu-se litere mobile din metal.
aprox. 1400 – Tehnica tiparului pe blocuri de lemn ajunge in Europa din Asia.
aprox. 1450 – incepe perioada lui Johannes Gutenberg
1508 – Din initiativa voievodului Radu cel Mare, Domnul Tarii Romanesti, calugarul Macarie, primul tipograf roman, care invatase mestesugul la Venetia, incepe activitatea de tiparire a unor carti bisericesti in limba slavona. Astfel, in 1508, tipareste un Liturghier.

1556 – Diaconul Coresi tipareste prima carte romaneasca la Schei.
1640 – In tipografia de la Govora se tipareste Pravila, de catre calugarul carturar si tipograf Silvestru.
1643 – Mitropolitul Varlaam tipareste la Iasi, in tipografia de la Trei Ierarhi daruita de Petru Movila, mitropolitul Kievului, mai multe carti bisericesti in limba slavona.
1679 – Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a tiparit Sfanta Liturghie.
1688 – Se tipareste Biblia de la Bucuresti la initiativa lui Serban Cantacuzino
Pe masura ce umanitatea a evoluat, au avansat si tehnicile de imprimare a textului. Cererea crescanda de informare a determinat mintile luminate ale fiecarei epoci sa caute noi metode si sa aduca noi imbunatatiri pentru satisfacerea nevoii de cunoastere.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în 1508, Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de la Sibiu din 1544, care însă s-a pierdut.... Pacat! sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_rom%C3%A2n%C4%83

Am trimis si eu un comentariu, ce sa-a intamplat, nu a fost aprobat?

Daca ne referim la scrieri, primele au fost cu siguranta tablitele de lut cu simboluri cuneiforme. Totusi, primele povesti ne-au ramas pe peretii pesterilor, celebrele picturi rupestre care ne infatisau activitati ale stramosilor nostri primitivi, si elemente cu rol primordial in cultura lor mai mult sau mai putin dezvoltatata. Dupa sumerieni, egiptenii foloseau papirusuri dar si pergamente din piei de animale, de acolo si pana la cartile clasice din ziua de azi au mai fost cativa pasi.
Ador e-book-urile, deoarece pot sa am o biblioteca infinita la indemana, in orice limba, si la orice ora. citesc foarte multe carti online si mi-ar place la nebunie sa castig reader-ul :)

cuvantul hartie este atestat in lb engleza in sec 14 si deriva din cuvantul latinesc apt papirus (paper=hartie).De obicei se pretinde ca papirusul este prima hartie din lume,dar foile de papirus erau facute din planta papirus,pe cand foile de hartie deriva din bumbac,in,canepa sau alte materiale vegetale.Procedeul de producere a hartiei e atribuit lui Cai Lun,un eunuc de la curtea imperiala chineza.In 105 dC se spune ca a facut zhi-,,o rogojina din fibre rebutate''-din scoarta de copac,resturi de canepa,haine zdrentuite si vechi plase de pescuit. DATE;tablite cu cuneiforme-mileniul 3 iC Mesopotamia; sulul de papirus -3035 iC Egipt;fasiile de bambus mileniul 2 iC China;tablitele de scris mileniul 2 iC Mediterana;hartia sec 2 iC China
Bibliografie;Bloom J T -Paper Before Print 2001 New Haven &Londra
Chiera E They Wrote on Clay 1975 Chicago
Hooker JT Reading the Past:Ancient Writing from Cuneiform to the Alphabet Londra&Berkeley 1990

cuvantul hartie este atestat in lb engleza in sec 14 si deriva din cuvantul latinesc apt papirus (paper=hartie).De obicei se pretinde ca papirusul este prima hartie din lume,dar foile de papirus erau facute din planta papirus,pe cand foile de hartie deriva din bumbac,in,canepa sau alte materiale vegetale.Procedeul de producere a hartiei e atribuit lui Cai Lun,un eunuc de la curtea imperiala chineza.In 105 dC se spune ca a facut zhi-,,o rogojina din fibre rebutate''-din scoarta de copac,resturi de canepa,haine zdrentuite si vechi plase de pescuit. DATE;tablite cu cuneiforme-mileniul 3 iC Mesopotamia; sulul de papirus -3035 iC Egipt;fasiile de bambus mileniul 2 iC China;tablitele de scris mileniul 2 iC Mediterana;hartia sec 2 iC China
Bibliografie;Bloom J T -Paper Before Print 2001 New Haven &Londra
Chiera E They Wrote on Clay 1975 Chicago
Hooker JT Reading the Past:Ancient Writing from Cuneiform to the Alphabet Londra&Berkeley 1990

am descoperit un articol recent (de ieri) cu microdocumentare despre au fost facute cartile din secolul 2 al erei noastre pana in zilele noastre. merita vazute, au informatii interesante: http://www.brainpickings.org/index.php/2011/08/16/how-a-book-is-made/
P.S. @gurita1809 ar fi dat mai bine sa iti fi gasit propriul citat sau informatie despre carti, decat sa fi dat copy+paste la ce am postat eu. mult succes!

Scrisul a fost una dintre descoperirile de importanta capitala din istoria omenirii. Practic, fara scris, lumea noastra ar fi aratat cu totul altfel. Iar cand ne gandim la scris, unul dintre primele cuvinte care ne vine in minte este “carte ‘’. Cartile au reprezentat, timp de sute de ani, singurele modalitati de transmitere a unor informatii, indiferent de natura acestora (religioase, stiintifice, laice, etc.), evolutia lor reflectand evolutia tehnologica a omenirii.

Din punct de vedere etimologic, cuvintul "carte" face referire la materialele folosite initial la editarea acestora. Cuvintul latin "liber", din care provine si frantuzescul "livre" (carte), desemna la origine stratul fibros de sub soarta arborilor. Un sens analogic se gaseste si in grecescul "biblos" (care a dat "Biblia", carte prin excelenta). In fine, englezescul "book" si germanul "buch", care semnifica tot carte, invoca o radacina indo-europeana intilnita si in cazul frantuzescului "bois" (lemn). Putem spune, cu alte cuvinte, ca fibra vegetala si scoarta copacilor au fost primele materiale care au servit ca suport portativ pentru scrierile oamenilor.

In Antichitate .
La vechii egipteni, primele suporturi pentru scriere au fost calcarul, argila si papirusul.
Cam in aceeasi perioada cu egiptenii, chinezii utilizau elemente dure de genul lemnului ca suport pentru scriere. In secolul al II-lea inventeaza o asa-zisa pasta de hirtie, obtinuta prin zdrobirea unor ramuri de piersici, scoarte de copac si deseuri vegetale. Hirtia chineza a plecat in cucerirea lumii in secolul al VIII-lea, prin intermediul arabilor, dar nu a ajuns in Europa decit in secolul al XIII-lea.
Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen.
In secolul al IV-lea al erei noastre, papirusul a fost inlocuit integral de pergament, mult mai solid si mai rezistent.

În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul La Roma, sub domnia lui Augustin, s-a produs o schimbare foarte mare in forma cartii. Pe modelul vechi al tablitelor din lemn utilizate de greci s-a decupat pergament in forma de foi, care au fost apoi cusute sub forma unor caiete rectangulare (asa-numitul codex). In acest fel, titlul, care in cazul sulului era trecut la sfirsit, a fost mutat acum in capul scrierii. Aceasta schimbare a fost insotita de o diversa activitate in domeniul comertului cu "creatii de biblioteca" in Roma si in marile orase al Imperiului, de constituirea de colectii private de carte si de crearea bibliotecilor publice. Prima biblioteca publica din Roma a fost construita in anul 39 i.e.n.

Cartea inainte de aparitia imprimeriei
În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor, astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea).
Imprimeria. Incunabulul
În secolul al XV-lea germanul Guttenberg a adus în lumea cărţii ,minunea tiparului ‘. Către anul 1440 a început să fabrice litere mobile din metal, găsind şi aliajul cel mai potrivit: plumb cu antimoniu. În 1456, împreună cu asociatul său J. Just, a tipărit la Mainz o biblie latină, cunoscută sub numele de biblia de 42 de rânduri sau Biblia lui Guttenberg. Era o carte de format mare, in folio, din pergament, iar caracterul literelor tipărite era la fel ca acela al manuscriselor.

. Până la 1500 litera din cartea tipărită imita litera din manuscris, cartea purtând numele de incunabul (lat. incunabula, orum = leagăn, început, obârşie, locul unde s-a născut cineva aici cu sensul de carte de început). Lupta dintre cartea tipărită şi cea manuscrisă a fost de lungă durată şi abia în secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completă a tiparului în Europa Apuseană. În Ţările Române - chiar mai târziu.
Din Mainz, tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea. Prima carte tipărită în Ţara Românească, prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb a fost Liturghierul slavonesc (1508).

Secolul al XVI-lea . In acest secol, cartea a avut unii dintre cei mai credinciosi servitori din intreaga sa istorie. La Venetia, Alde Manuce a inceput sa editeze micute colectii clasice legate in carton. marele colectionar francez Jean Grolier s-a aplecat asupra legaturilor de lux, in timp ce in Germania gravura a atins apogeul cu operele pictorului Albrecht Durer.
Biblioteca a existat, după cum s-a putut observa deja, încă din Antichitate. În epoca antică existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele. Cea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive, datând din secolul VII î.Hr., biblioteca regelui Asurbanipal.

În anul 354, Constantin cel Mare a fondat la Constantinopol o bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea oraşului sub turci (1453). Treptat, colecţia de cărţi a bibliotecii imperiale din Bizanţ a crescut necontenit şi a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care s-a remarcat împăratul Constantin Porfirogenetul.
În ceea ce priveşte Ţările Române, primele biblioteci au fost de asemenea cele mănăstireşti, care s-au format pe lângă mănăstirile benedictine în secolul XI în Transilvania.

Secolele al XVII-lea si al XVIII-lea
Secolul al XVII-lea (considerat clasic in privinta editarii cartilor) a fost dominat de familia olandeza Elsevir, care a raspindit formatul de carte mic, gen Biblioteca pentru toti, usor de citit si la un pret acceptabil. In acelasi timp, statul, in aproape toate tarile europene, a continuat sa se intereseze de carti. In Franta, Richelieu a creat in 1640 Imprimeria regala. De asemenea, au aparut si primele biblioteci publice in Franta si in Germania, dar, din nefericire, cartea a ramas in continuare apanajul aristocratiei si al burgheziei in formare.

Primele intreprinderi de vulgarizare (raspindire) literara au aparut in secolul al XVIII-lea. In Anglia, secta metodista a lui John Wesley a inceput sa difuzeze carti edificatoare, la preturi reduse. In Franta, enciclopedistii au inceput sa difuzeze marelui public, prin intermediul cartilor, ideile revolutionarilor de la 1789. Aceasta extindere a lecturii si efervescenta intelectuala pe care a stirnit-o a fost sustinuta de o serie de inventii tehnice, care au anuntat era industriala (stereotipia, litografia).

In paralel cu aceste transformari, a fost creata si o organizatie a comertului de carte si a librarilor. Lupta impotriva reproducerilor contrafacute, manifestata destul de ambiguu pina atunci, a atins cotele sale maxime in 1791, atunci cind, in Germania, s-a instaurat protectia drepturilor de autor. Tot in Germania, la Leipzig, a fost infiintata si prima bursa de carti din lume.
Secolul al XIX-lea
Incepind din 1850, cartea a devenit un produs industrial, gratie in special a utilizarii procedeelor fotomecanice (fotogravura) si a inventarii unor masini noi (presa rotativa).

). Gratie cresterii tirajului, productia mondiala de carti s-a multiplicat. Tehnicile heliogravurii si offset-ului au facut posibila reproducerea simultana a textului, a imaginii si a culorii, fapt care a dus la imbunatatirea substantiala a aspectului unei carti.
Zilele noastre
Cartile au intrat intr-o noua etapa evolutiva - cartea electronica, sau e-cartea - care reprezinta o versiune digitala a unei lucrari (fie existenta deja in format scris, fie difuzata doar in formatul digital), versiune ce poate fi vizualizata fie prin intermediul unui calculator, fie prin intermediul altor dispozitive compatibile.

E-cartile, desi reprezinta foarte clar un mare pas inainte in evolutia culturii, au destul de multe probleme, unele de ordin intern (multitudinea de formate incompatibile, diversitatea programelor necesare citirii), cat si altele, de ordin extern, reprezentate, printre altele, de faptul ca, la fel ca in cazul celor mai multe tipuri de materiale
digitale, ele pot fi piratate, aducand astfel pierderi destul de mari celor care ar trebui sa fructifice publicarea lor, si anume
autorii.

Bibliografie :
Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA, Publicat: Bucuresti, Credis, 2001
http://news.softpedia.com/news/Cartile-electronice-urmatorul-pas-in-evolutia-conceptului-de-carte-ro-24981.shtml , 2006
http://www.evenimentul.ro/articol/istoria-editarii-si-raspindirii.html , 2003
ps: Am incercat sa scriu un singur comentariu, dar nu a mers si l-am scris pe bucati

" La începuturi nodurile pe sfoară, beţigaşele sau pietrele de diverse forme şi dimensiuni exprimau într-o formă materială cuvântul. Ulterior oamenii au descoperit arta vizuală de a reda cuvântul oral, cu ajutorul figurii sau fiinţei la care se făcea referire." in Istoria cartii de la semnele mnemotehnice la cartea electronica scrisa de Agnes Erich, anul aparitiei 2008.
Viitorul lecturarii este conturat categoric in jurul cartilor electronice care nu se deterioreaza si salveaza copacii si are grija de natura!

Romanii au inventat tablitele reutilizabile. Acestea erau confectionate din lemn si erau acoperite cu ceara. Cu ajutorul unui bat ascutit — numit “stilum” — discipolii, negustorii sau preotii scriau pe stratul de ceara. Aceste tablite puteau fi ulterior sterse (tabula rasa) si utilizate din nou. Prin reunirea unor astfel de tablite cerate au aparut celebrele codice, primele carti ale Imperiului roman.
Acum traim si ne bucuram de istoria cartii electronice si cine stie ce ne rezerva viitorul....
Recomand Albert Labarre, Istoria cartii, 2002 ...Traim in jungla grea si miraculoasa a cartii. Din care cei cuminti rup un lastar; in care necumintii haladuiesc pentru totdeauna unei vieti.Semnele pindesc in hatisuri primordiale, ne vineaza, trec mortal prin noi, dincolo de noi, cu toata cohorta de schingiuitori ai lemnului intru carte: padurari, fabricanti de hirtii si cerneluri, scriitori, editori, tipografi, librari, bibliotecari.

Prima limba scrisa (in acceptiunea moderna, cu cuvinte intregi) a fost cea sumeriana. Acum cinci milenii si jumatate “textele” erau cioplite in piatra, abia pe la 3100 i.Hr. au fost inventate tablitele si cilindrii din lut ars — pe care le putem numi, cu oarecare indulgenta, primele carti.

Cu multi ani in urma era scrierea cuneiforma,acest scris a fost inventat in urma cu aproximativ 5000 de ani si aveau diferite forme de la adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă,toate dovedeau ca scrierea exista inca de pe atunci .
Orientul antic il pastra sub forma de tablite de argila, grecii si romanii il desfasurau sub ochii lor , pergamente, Evul Mediu il atasa de banci, stramosii nostri il tineau in mina, iar noi putem sa-l purtam in buzunar - Cartea, are un loc atat de important in exprimarea gindirii si in pastrarea oricarei cunostinte.

Prima carte tiparita in limba romana se numeste Catehismul romanesc si este o carte religioasa. Publicata pentr prima oara 1544 de catre Filip Maler, cartea este scrisa integral cu litere chirilice.
Nu s-a mai pastrat niciun exemplar din aceasta carte pana astazi, atestarea ei fiind facuta pe baza unor inscrisuri in documentele administratiei Sibiului.
Bibliografie: Mic dicţionar de literatură română, Ecaterina Ţarălungă, editura Forum, Bucureşti 2000

1404-1405
Monahul Nicodim scrie la mănăstirea Tismana o Evanghelie în limba slavonă.
1481
La Mănăstirea Feleac în Transilvania este scris de mână un Liturghie slavon.
1488
La Mănăstirea Prislop în Transilvania este scris de mînă un Tetraevanghel.
Sec. XVI
La Mănăstirea Dealu este instalată o tiparniţă.
1508
În tiparniţa Mănăstirii Dealu (lângă Târgovişte) este tipărit un Liturghier.
1510
În tiparniţa Mănăstirii Dealu (lângă Târgovişte) este tipărit un Octoih.
1512
În tiparniţa Mănăstirii Dealu (lângă Târgovişte) este tipărit un Evangheliar.
1545
Se înfiinţează prima "moară de hârtie" (fabrică de hîrtie) de la noi, lângă Braşov. Ea a fost făcută de meşteri germani şi polonezi, prin grija orăşenilor braşoveni Ioan Benkner (Hanăş Begner) şi Ioan Fuchs.
1570
La Cluj sunt tipărite cu litere latine câteva cântări calvine în limba română.
1580-1583
Ioan Sârbul scrie la Craiova trei evanghelii împodobite cu ornamente colorate.
1592
Ieronim Megiser publică la Frankfurt pe Main textul rugăciunii "Tatăl nostru" în limba română, tipărit cu caractere latine.
1594
Alt asemenea text, scris de moldoveanul Luca Stroici este publicat la Cracovia de cărturarul polon Stanislas Sarnicki.
1641
Datarea manuscrisului latin al lucrării lui Nicolae de Turda Breviarum Transilvanicum
1648
Catehism tipărit la Alba în limba română cu caractere latine.
1677
Catehism tipărit în limba română cu caractere latine la Roma.
1694
Antim Ivireanul înfiinţează o tipografie la Snagov.
1705
Antim Ivireanul înfiinţează o tipografie la Râmnic.
1779
Samuil Micu tipăreşte la Viena o Carte de rugăciuni pentru a dovedi că literele latine sunt capabile să exprime grafic limba română.
1787
Ienăchiţă Văcărescu, prin gramatica Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii româneşti, reduce alfabetul chirilic la 33 de semne.
1828
Ion Heliade Rădulescu reduce alfabetul chirilic la 28 de semne în lucrarea sa Gramatica.
1850-1858
Eforia şcoalelor naţionale a elaborat reguli de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin.
1862
Domnitorul Al.I. Cuza dă decretul de folosire a alfabetului latin în scrierea limbii române.

La vechii egipteni, primele suporturi pentru scriere au fost calcarul, argila si papirusul.
Cam in aceeasi perioada cu egiptenii, chinezii utilizau elemente dure de genul lemnului ca suport pentru scriere.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărţilor era organizată; templele din Babilon şi Ninive aveau deja ateliere cu copişti. Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule. Dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul.
Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/10/inventii-in-istorie-cartea/

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărţilor era organizată; templele din Babilon şi Ninive aveau deja ateliere cu copişti. Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule. Dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul.
Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/10/inventii-in-istorie-cartea/

Cea mai mare biblioteca din lume este Biblioteca Congresului din Washington DC, SUA. Contine 28 milioane de carti si are 856 171 metri de rafturi. Biblioteca britanica din Londra este pe locul 2 cu 18 milioane de carti.
Sursa: http://www.theweeweb.co.uk/book_facts.php

Coresi a fost traducător şi meşter tipograf român originar din Târgovişte. Este autorul primelor cărţi în limba română. Tipăriturile lui Coresi au avut o mare importanţă pentru evoluţia şi unificarea limbii române.
Munca de tipar consta din xilogravură şi necesita eforturi deosebite. Fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Pentru aceasta Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefaţa cărţilor editate de el.
BIBLIOGRAFIE: Ion Gheţie, Al. Mareş, Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română, Bucureşti, Editura Minerva, (1994)

În Roma antică, scribii (cei care ştiau să scrie) scriau pe papirus cu un vârf subţire de metal numit „tylus” făcut la început din plumb.

Istoria tiparului îşi are originile adânc implementate în istoria scrisului ca formă de manifestare a comunicării gândurilor, sentimentelor şi dorinţelor oamenilor din cele mai vechi timpuri. În zorii culturii omeneşti nodurile pe sfoară, beţigaşele sau pietrele de diverse forme şi dimensiuni exprimau într-o formă materială cuvântul.

După ce mult timp apreciaseră oralitatea, oamenii au descoperit arta vizuală de a reda cuvantul oral cu ajutorul figurii sau fiinţei la care se făcea referire. Primele dovezi de existenţă ale tiparului provin din templele şi palatele regilor din Sumer şi Babylonia din perioada 2291-2122 î.Chr. Ele constau din blocuri de tipar pe care se regăsesc texte scrise în simboluri cuneiforme. Aceste blocuri erau utilizate la tipărirea în clei. Dorinţa de a consemna stări de fapt sau credinţe, idei politice sau ştiinţifice separând, însă imaginea de complexul sonor a dus la dezvoltarea alfabetelor ca adevărate colecţii de semne independente care nu mai redau imaginea asociată obiectului sau stării, ci impun ca reprezentare a acestora combinaţii fie de litere, fie de ideograme sau pictograme.

Dezvoltarea tehnică şi ştiinţifică a comunităţilor umane a impus transmiterea cunostinţelor în forma scrisului alfabetic. Primii paşi i-au făcut rabinii, chinezii, călugării creştini sau budişti care copiau informaţiile scrise pentru a le transmite mai departe.

Primele tehnici de tipărit utilizau blocuri fixe de lemn cu care chinezii tipăreau scrierile budiste pe hârtie încâ din secolul VII d.Chr. Din aceea perioadă provin cele mai vechi scrieri din lume pe hârtie.

Un sul de hârtie cu înscrisuri religioase budhiste tipărit în 704-751, descoperit în 1966 se află în prezent la templul budhist Pulguk-sa din Kyongju, Korea. Alte pergamente tipărite cu înscrieri budhiste se află pe mici pagode de lemn în templul din Nara, Japonia. În secolul XI, în anul 1040, chinezii tipăreau deja cu carctere mişcătoare utilizând prese de tipar.

Cu toate acestea Johannes Gutenberg, candidat la titlul de “om al celui de al doilea mileniu creştin”, este creditat ca inventatorul presei de tipar. În anul 1450 Gutenberg s-a asociat cu bogătaşii Johann Fust şi Peter Schoffer pentru a pune la punct prima presă de tipar cu litere mobile din Europa. În anul 1454 Johannes Gutenberg a tipărit un calendar şi celebra Biblie cu 42 de linii pe pagina, lucrare realizată în 170 de exemplare.

Cu toate că Johannes Gutenberg nu a inventat tiparul, experimentele sale au făcut tipărirea mult mai practică. A folosit matriţe de nisip pentru a turna caracterele şi a introdus pentru prima dată în lumea vestică literele mobile.

După moartea sa la Mainz în 1468, timp de cinci secole literele mobile introduse de acesta au rămas neschimbate şi au pus în tipar mii de miliarde de cărţi.

Astăzi având ca exemplu pe cel mai celebru tipograf din toate timpurile, compania EUROINTER AXIS dezvoltă în continuare tiparul de calitate de la cel în coala, la cel in rolă sau modul continuu. Dorinţa de perfecţionare şi moştenirea spirituală în arta tiparului de la chinezi până la Johannes Gutenberg, ne obligă să fim demni urmaşi ai celor care au lăsat omenirii darul cuvântului reprodus în milioane de exemplare.

Principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul. Papirusul a ramas suport esenţial al cărţii în Egipt şi s-a răspândit în lumea greacă şi în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condiţiile climatice au uşurat păstrarea lor.
Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri.
Pieile diverselor animale sunt de asemenea vechi suporturi ale scrierii, atât în Orient cât şi la greci, dar pergamentul este cu totul altceva.
sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/10/inventii-in-istorie-cartea/

"În afara scrisului, una dintre cele mai mari realizări umane ale tuturor timpurilor afost inventarea tiparului. Înainte de secolul al XV-lea, oamenii reproduceau cărţile în Europa pregătind manu scripti, copii ale cărţilor existente, scrise în modlaborios, de mână. Este adevărat că multe dintre acestea erau adevărate opere deartă, totuşi acest proces introducea frecvente erori.Şi mai important, numărul de cărţi disponibile era foarte restrâns, iar ele puteau fi cumpărate numai de către persoane înstărite. Tipăritul a adus o schimbare fantastică. Sute sau chiar mii deexemplare puteau fi reproduse cu mare precizie. A fost o invenţie fabuloasă care auimit lumea cu ştiinţă de carte din acea vreme."

Si tot documentandu-ma pentru acest post am mai aflat un lucru foarte interesant si anume cand a aparut prima carte:"Diamond Sutra, prima carte din lume, în anul 800 d.H., cu secole înainte ca tiparul să devină cunoscut în societatea occidentală."

sursa:"Teorii ale comunicării de masă"Melvin L. DeFleur ,Sandra Ball-Rokeach polirom 1999

Specialisti italieni şi români opinează: Prima scriere din lume a apărut pe teritoriul românesc :) „Cazul" Tărtăria şi plăcuţele cu primele scrieri din lume, descoperite în pământul miriştilor din sat în 1961 de arheologul Nicolae Vlassa de la Cluj, au fost prilej de multă vorbărie, controverse şi hâră între istorici. „ Este adevãrat cã noi, cei de astãzi, nu avem nici un merit în descoperirile, realizãrile si evolutia vechilor si marilor civilizaþii ale carpaticilor. Dar ca urmasi ai acestor civilizatii avem marea datorie sã scoatem la luminã tot ceea ce neamul carpaticilor a creat si
descoperit pânã acum. „

Comentarii foarte documentate si la subiect.Felicitari!

Incunabulele sunt acele lucrări apărute între anii 1455 şi 1500, în ateliere aflate în localităţi din vestul şi centrul Europei, unde s-a aplicat invenţia lui Gutenberg: tiparul cu litere mobile. Unii cercetători limitează această dată la anul 1480, cînd s-a produs o diferenţiere precisă a tipurilor de literă şi o unificare a fiecărui caracter în parte. Alţii extind perioada pînă la începutul secolului al XVI-lea, cînd perfecţionările aduse tiparului au permis tiraje mai numeroase şi o ieftinire relativă a cărţilor.

Primele incunabule reproduc prescurtările, ligaturile şi ornamentele din manuscrise. Textul incunabulelor se deschide – în absenţa foii de titlu – cu incipit şi se încheie cu explicit, formule care sunt caracteristice manuscriselor. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Bernhard von Mallinckroth în anul 1639, referindu-se însă la prima tipographiae incunabula, pentru a denumi perioada de început a tiparului şi nu cărţile însele. Caracteristicile incunabulelor sunt date de hîrtia gălbuie, similară celei a pergamentului; litere inegale şi slab conturate; iniţialele şi ornamentele sunt desenate manual; data imprimării şi numele tipografului sunt trecute de multe ori în ultimul paragraf al cărţii, numit „explicit”.
Prima instalaţie de tipar a fost presa de lemn, similară teascului de struguri, a lui Gutenberg, folosită cu unele mici modificări pînă la începutul secolului al XIX-lea. Mecanismul de presare era fixat de o grindă. Cu ajutorul unui mîner se acţiona un ax vertical terminat cu o suprafaţă plană, sub care se afla forma pusă pe un cărucior. După ungerea formei cu cerneală şi acoperirea ei cu o coală albă, se manevra mînerul pînă ce tighelul (suprafaţa plană) presa hîrtia pe formă. Literele lui Gutenberg erau reproduse exact după scrisul de mînă. Întreaga înfăţişare a paginii aducea mult cu un manuscris. Prima lucrare tipărită de Johannes Gutenberg la Mainz a fost Biblia (cu 42 de rînduri), lucrare la care se pare că a lucrat vreme de trei ani. În ţara noastră primele tipografii au început să funcţioneze în anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la iniţiativa voievodului Radu Cel Mare (1495-1508). Tipograful acestui Liturgher a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneţia în perioada incunabulară, de unde adusese şi literele chirilice pentru tipografia de la Dealu. Menţionăm că după Cracovia şi Veneţia, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice.
Sursa -http://www.certitudinea.ro/articole/bibliofilie/view/scurta-istorie-a-tiparului-incunabulele-din-romania -15.10.09

Manuscrisele cele mai vechi din Romania sunt scrise in limba slava - Evanghelia lui Nicodim din 1405, Pomelnicul Manastirii Bistrita din 1407 si Manuscrisul lui Gavril de la Neamt din 1439.
Din prima carte tiparita de Gutenberg, un fragment dintr-o opera religioasa intitulat Judecata de apoi, nu s-a gasit decat o singura foaie descoperita intre scoartele altei carti. Specialistii cred ca prima tiparitura a lui Gutenberg a aparut in anul 1445. Ea avea literele inegale ca grosime si randurile nealiniate. A doua carte, o gramatica latina a lui Aelius Donatus, avea aceleasi imperfectiuni. Primele tiparituri au fost denumite incunabule.

Din începuturi de civilizaţie oamenii au manifestat o mare râvna de a învaţa, da a se iniţia şi a pătrunde tainele existenţei. Nimeni n-a reuşit să facă acest lucru de unul singur, ci a trebuit să preia ceea ce deja ştiau înaintaşii săi. Antichitatea, Evul Mediu şi Epoca modernă şi-au perfecţionat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea. Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noţiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire. Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme. Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Apariţia hârtiei în Occident a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Totusi putem spune că inventarea tiparului a adus cărţii o împlinire şi o desăvârşire.

Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noţiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire. Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme. Ideea de carte este asociată şi celei de editare, adică voinţei de difuzare a unui text şi voinţei de păstrare a acestuia; astfel, cartea se distinge de toate celelalte scrieri private, de la scrisoare la actul de notariat. În sfârşit, cartea trebuie să fie uşor de mânuit; numeroase texte au fost gravate în piatră, însă nimănui nu i-ar veni ideea de a le considera cărţi.

E a treia oara cand încerc să trimit comentariul şi sper ca de această dată să şi reuşesc, întrucât văd că altora le este acceptat.

E la mintea cocoşului faptul că pentru a putea redacta un manuscris, o carte, e nevoie de un instrument de scris! Până ca primul să fie inventat, în Roma antică, scribii (cei iniţiaţi în arta scrisului) scriau pe papirus cu un vârf subţire de metal, denumit ”tylus”, făcut la început din plumb. Abia în 1565, neamţul-elveţian Conrad Gesner a fabricat primul instrument de scris. Un grafit a fost introdus într-o bucată de lemn. Numele de grafit vine din greacă de la cuvântul raphein care inseamnă "a scrie". Grafitul lasă un scris mai întunecat decât plumbul dar este atât de moale şi de fragil, încât trebuie introdus într-un suport de lemn. Aşa s-a născut creionul din lemn.
Ca şi suport pentru scris, începând cu anul 3000 î.Hr. papirusul este folosit în Egipt cu mult înainte de folosirea hârtiei. Era confecţionat din fâşii de papirus presate. Membrana exterioară era desfacută în benzi verticale care se aşezau una lângã alta. Suprafaţa obţinută era acoperită cu un lichid gumat peste care se aşezau alte benzi orizontale. Dupã presare şi uscare se şlefuiau cu bucăţi de piatrã sau os.
Mai tarziu, în anii 197—156 î.Hr. se inventa pergamentul. Se pare ca acesta a apãrut ca urmare a rivalităţii comerciale şi culturale dintre faraonul Ptolemeu şi regele Pergam. Faraonul a întrerupt livrarea de papirus către regale Pergam determinându-i pe scribii acestuia să inventeze un nou suport pentru scris – pergamentul – confecţionat din piele de oaie, de capră, de viţel, de antilopă şi chiar de lup.
Cât despre hârtie, se consideră că aceasta a fost făcută pentru prima dată în anul 105 d.Hr. de un eunuc de la curtea împăratului Ho Ti în China. Se speculează că la inceput s-a fabricat din textile nefolositoare şi apoi din coajă de dud şi alte plante din care se produceau ţesăturile. Hârtia s-a produs numai în China timp de 500 de ani. În anul 610 a fost introdusă în Japonia, iar în 750 în Asia Centrala. În Europa a fost adusă de Mood şi s-a produs prima data în anul 1150 în Spania, după care producerea ei s-a dezvoltat şi în restul Europei.
Deşi în China a inceput să se practice prima oara tiparul, acolo inventându-se totodată şi primul ziar, precum si prima carte denumita ”Diamond Sutra”, un mare merit i se acordă şi lui Johannes Gutenberg pentru adaptarea presei de tipar cu şurub, bazându-se pe metoda presării de la teascurile din vinificaţie care erau folosite pe valea Rinului încă din perioada Imperiului Roman. El a folosit o cerneală pe bază de ulei care tocmai apăruse şi o bucată de metal împărţită ca matrice prismatică. A inventat un aliaj metalic turnabil în formă (matriţă). Cuvântul tipărit a facilitat circulaţia informaţiei şi a cunoaşterii, care reprezentaseră privilegiul mănăstirilor. Apoi, prima explozie mass-media a lovit Europa. De la 1500 şi până astăzi, mai mult de 9 milioane de cărţi tipărite au fost puse în circulaţie. Probabil cel mai mare merit al lui Gutenberg este faptul că după o perioada experimentală în care nu se cunoştea nimic, tiparul a atins repede un grad de eficienţă tehnică nedepăşit până la începutul secolului al XIX-lea. Ştanţarea, montarea matriţei, turnarea modelului, montajul şi tiparul au rămas, in principiu, pentru mai bine de 300 de ani la fel cum au fost în perioada lui Gutenberg. Îmbunătăţirile aduse maşinilor de tipărit au fost nesemnificative si, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, proiectul original al lui Gutenberg a fost aproape la fel ca la o presa obişnuită.

Sursa:
http://www.reincarcarecartus.ro/istoriatiparului.html
http://www.eiaxis.ro/index_files/istoria_tipar.htm

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/10/inventii-in-istorie-cartea/

Daca acest concurs are la baza o tragere la sorti, vi se pare corect ca unii useri sa posteze cate 10 mesaje consecutiv? Sansele lor sunt cu mult mai mari decat ale celorlalti, care au scris comentariul intr-un singur mesaj. Plus ca sunt unii care au scris un rand, doua. Ar fi amuzant ca ei sa castige :)

Cea mai veche metodă de a transmite mesaje și povești era prin transmitere orală vezi (viu grai), (tradiție), (zicătoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăblițele de lut și pergamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria.

Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărți legate, de forma cărților din ziua de azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Christos sau chiar mai devreme. Se spune că Iulius Cezar a inventat primul codex în timpul războaielor galice, legând pergamentele în stil acordeon și folosea paginile ca puncte de referință.

Înainte de invenția și adoptarea tiparului, toate cărțile erau copiate de mână, de aceea ele erau scumpe și rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitățile și nobilii bogați își permiteau cărți, care erau deseori legate cu lanțuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărți foloseau pergament sau piele de vițel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie.

Mai târziu în Evul Mediu, cărțile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală, reproducând mai multe copii ale acelei pagini. Totuși, crearea unei întregi cărți era un proces care cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină.

Cea mai veche carte tipărită este Diamantul Sutra, un text al Perfecțiunii Înțelepciunii, găsită în 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peșteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârșit scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, această carte poate fi văzută la British Library din Londra.

Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presă mobilă din pământ ars aproximativ în anul 1046, dar nu avem exemple tipărite de la el. Caracterele erau puse într-o tavă unde erau aliniate cu ceară caldă, apoi presa cu o scândură până ajungeau toate la același nivel, iar când ceara se răcea folosea tava de litere pentru a tipări pagini întregi.

Inventarea tiparului
Numai că doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal în secolul XV, astfel cărțile devenind mai accesibile. Aceasta însă a deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparnița va permite cărțile să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească".

În secolele următoare s-au îmbunătățit atât presa de tipărit cât și condițiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate intelectuală, domeniu public, drept de autor.

În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine, manuale școlare și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de-a doua revoluție industrială.

Totuși această hârtie din pulpă conținea un acid care făcea un fel de foc lent, care ducea la distrugerea hârtiei. Tehnici mai vechi foloseau role din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiare în masă pentru colecțiile lor mai vechi. Cărțile tipărite între 1850 și 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid (alcalină).

Îngrijirea corespunzătoare a cărților ține cont de posibilitatea schimbărilor chimice asupra coperții și textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină redusă, să nu fie sub acțiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă și umiditate moderată. Cărțile, în special cele grele, au nevoie de susținerea volumelor din împrejur pentru a se menține forma. Este de dorit de aceea, cărțile să fie grupate după mărime.

A menține o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase și universităților. O dată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicațiilor populare, devenind mai accesibile pentru oameni obișnuiți.

Noi forme de carte
În secolul al XX-lea bibliotecile au făcut față unei rate de publicări din ce în ce mai mari, acest efect făcând parte din explozia informațională. Inventarea Internetului și a publicării electronice a făcut ca multe din informațiile noi să nu mai fie tipărite în cărți, ci puse la dispoziție online, printr-o bibliotecă digitală virtuală, pe CD-ROM sau în formă de cărți electronice, virtuale (engleză: e-books). Aceasta nu a ușurat neapărat viața nici pentru edituri, nici pentru biblioteci, publicațiile pe hârtie tradiționale nereducându-și volumul.

Au apărut însă și alte dezvoltări în procesul publicării cărților. Astfel, de tehnologia tipărire la cerere (engleză: book on demand) pot profita autorii mai puțin cunoscuți, care cu ajutorul acesteia pot să-și pună la dispoziție opera mai repede și pentru o audiență mai mare.

Sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Carte

Pana la sfarsitul Antichitatii, intre secolele II si IV, codul, ca forma a cartii, a inlocuit sulurile de papyrus. Cartea nu mai era o rola continua, ci o colectie de file legate intre ele. Prima mentiune scrisa despre cod, ca o forma de carte apare la Marcus Valerius Martialis, in lucrarea sa Apophreta, unde acesta apreciaza unitatea cartii in aceasta forma. Totusi, codul nu a castigat o popularitate prea mare in lumea elenistica pagana, ci numai in cadrul comunitatii crestine. Aceasta schimbare s-a produs treptat, in timpul secolelor III si IV, motivele fiind diferite: formatul e mai economicos, ambele parti ale materialului de scris pot fi folosite, spre deosebire de papyrus, in aceasta forma cartea e portabila si e usor de cautat in ea. S-ar putea ca autorii crestini sa fi dorit, de asemenea, sa-si diferentieze scrierile de textele pagane scrise pe pergamente. Aceasta forma de carte a fost atat de eficienta, ca dovada inca e forma standard de carte, la peste 1500 de ani de la aparitie. Hartia a inlocuit progresiv pergamentul, fiind mai ieftin de produs ceea ce a dus la o mai mare raspandire a cartilor.
In secolul al V-lea, Sfantul Isidor din Sevilla a explicat relatia dintre cod, carte si sul, in "Etymologiae": "un cod e compus din mai multe carti, o carte contine un singur sul. Este numit cod ("codex" in latina) de la trunchiurile (codex = trunchi in latina) copacilor sau vitelor de vie, care contin o multitudine de ramuri, precum codul (forma de carte) contine in sine o multitudine de carti.
Sursa: "Cambridge History of Early Christian Literature", Autoir: Frances Young, Andrew Louth, Ron White, Cambridge University Press, 2004.

La finele secolului al VI-lea existau biblioteci particulare: „Nu este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1, 54) informaţia că Aristotel a adunat un număr mare de cărţi, care corespundeau fără îndoială intereselor, vaste, ale Liceului” (p. 108).
Miile de codice au fost păstrate de-a lungul timpului în biblioteci celebre precum Vaticană, Laurenţiană, Marciană, Biblioteca Naţională din Paris, Biblioteca Muzeului Britanic (Londra), bibliotecile din Viena, München, Leiden etc. Codicele, de fapt, şi-au luat numele de la bibliotecile în care au fost păstrate (ori în care s-au aflat la un moment dat), sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau, mult mai rar, după numele regiunii ori după numele formei sale. Şi universităţile Evului Mediu au avut un rol determinant în acest sens. Doar un exemplu: „Parisul, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, era un important centru scolastic. Studenţi tot mai numeroşi veneau aici, uneori chiar de departe, pentru a studia disciplinele literare (gramatica, logica) şi mai cu seamă teologia. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre-Dame, sub jurisdicţia arhiepiscopului.” Bref, „miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac, din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri, câte una pentru fiecare artă” (p. 123).
În ultima parte, lucrarea Ioanei Costa prezintă o listă de ediţii „princeps” clasice şi, nu în ultimul rând, lucrări ale autorilor antici care apar în text ca menţionări abreviate. Interesante sunt şi planşele color care-l ajută pe cititorul nefamiliarizat cu Antichitatea să aibă o imagine de ansamblu asupra unor centre celebre şi să poată observa câteva imagini de o claritate excepţională a unor codici, manuscrise şi tetraevangheliare. Sursa: Ioana Costa, Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, pp. 167

Apariţia hârtiei în Occident a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obişnuite.

E-book-ul este in momentul actual modalitatea prin care se pot pastra cele mai vechi carti, este cel mai bun mijloc prin care o carte rara poate fi multiplicata, fara a fi necesara tiparirea acesteia in mai multe exemplare. E-book-ul este cartea care poate fi citita de un numar infinit de persoane simultan, si aceasta pentru ca poate exista pe calculatorul fiecarei persoane.

Inainte de papirusul egiptean, si de ulterioarele scrieri pe diferite suporturi(tablite, papirus, ceramice, etc.) au fost desenele lupestre, desenele si alte caractere executate pe peretii pesterilor care au o semnificatie mult mai mare decat cele mai vechi papirusuri, ele ilustreaza si esentializeaza intreaga intelepciune si intelegere asupra lumii de catre fiintele din acea perioada - intelegere pe care noi astazi cu toate cartile tiparite si digitale probabil ca nu le mai avem...

comentariul meu nu a aparut...

De la peretii cavernelor la peretii monumentelor, peste tot omul a lasat marturii pictate sau gravate. Dar cele mai vechi suporturi de scris descifrate, piese de contabilitate si administrative ale templului de la Uruk, datate din mileniul IV sunt tablite de piatra sau teracota acoperite cu un scris numit cuneiform. Raspandite din Mesopotamia si pana in Palestina, aceste tablite de origine sumeriana constituie suportul textelor religioase, literare, juridice. Daca unele metale mai mult sau mai putin pretioase sau chiar fildesul inlocuiesc uneori argila tablitelor si daca si alte materiale au furnizat suporturi pt. scris, adoptarea papirusului constituie un eveniment major: suplu, format din fibrele unui stuf abundent in mlastinile Nilului, fina si usoara foaie de scris din papirus aparu acum cca 5000 ani in Egipt de unde ea castiga progresiv tot bazinul mediteranean. Utilizat in Grecia in sec. VII iHr. in timp ce scrisul alfabetic leaga cea mai mare parte a scrisurilor ideografice in Mediterana - papirusul, alaturi de tablitele de lemn acoperite cu ceara, mai ieftine, este adoptat si difuzat in intregul Imperiu Roman unde ramane suportul dominant pt. scris pana in sec. IV al erei noastre.

Daca papirusul se degradeaza la umiditate, principalul sau inconvenient este totusi monopol al Egiptului antrenand o dependenta a utilizatorilor atat pt. aprovizionari cat si pt. preturi.

Se impune asadar, o noua foaie, un nou material a carui fabricare cere ... animale ce se gasesc pretutindeni: oi, capre, vitei: aceasta va insemna inceputul pergamentului.Acest nou suport pergamentul, care seva inscrie grabnic in memoria unei lumi - Evul Mediu - determina in aceeasi masura inceputul cartii in forma sa: codex-ul din pergament reprezinta in Occident forma care dincolo de aparitia unui material nou - hartia - este inca cea a cartilor de astazi. Daca inca de la nasterea sa, tiparul constituie o industrie capabila sa reproduca texte si imagini la infinit, cartea medievala, intrucat este iesita dintr-un artizanat - este intotdeauna un exemplar unic chiar si atunci cand acest artizanat se organizeaza pana la o separare extrema a partilor: stiintele si cunostintele se transmit multumita unei lumi de copisti - care copiaza, comenteaza, adnoteaza, si impodobesc cu miniaturi textele existente. Ce ar mai ramane din scrierile si gandirile antice, ce am mai putea sti despre istoria medieval daca niste calugari obscuri, neinsemnati si niste necunoscuti copisti laici si niste obscuri sau celebri pictori, miniaturisti si desenatori nu s-ar fi apucat serios, cu minutiozitate sa recopieze (adesea fara sa inteleaga) sa transcrie si sa ilustreze texte si comentarii ale Bibliei, din Vietile Sfintilor, Cronici, Calendare, Juraminte, Carte, Reguli, Discursuri, Tratate, Poeme, Fabliouri. Ca artizani, acesti copisti inventeaza noi forme grafice, noi scrisuri; ca artisti, ei creeaza prin miniaturile lor. Caci miniatura este mai mult decat o simpla ilustrare a textelor: picturile care apar pe manuscrisele de pergament incepand cu Evul Mediu tarziu, participa activ la istoria literaturii scrise, la cea a picturii, la Istoria lumii medievale. La sfarsitul Evului Mediu, avantul (nasterea) tiparului scoate pictura din text: aceasta va insemna moartea unui dialog milenar intre text(e) si imagine(i), dialog ce lasa loc pe de-o parte picturii autonome, libere si pe de alta parte textul tiparit - ilustrat sau nu - dar care multiplica fidel intocmai acelasi text, acelasi exemplar. Raman un numar de carti de pergament care releva continutul istoriei lor si a tehnicii lor, o istorie a unei alte vremi, a unei alte lumi.

Ignorati cu desavarsire de populatiile care nu mai erau vorbitoare de latina, cativa literati refugiati printre monahii din manastiri incearca - pt. ca ei sunt inainte de toate mostenitorii unei culturi latine care tocmai se prabusise - sa pastreze textele vechi. Timp de secole ei copiaza texte crestine dar si pagane si le impodobesc cu miniaturi pt. ca - poate - lumina sa-i atinga pe cei numerosi - care nu stiu sa citeasca.
Dupa traditie, monopolul egiptean se gaseste la originea inventarii pergamentului in regatul Pergamului cu doua secole inainte de inceputul erei crestine. De fapt pergamentul este atestat in aceasta epoca la Roma: unii autori il aleg pt. ciorne pt. ca este mai usor de sters (palimprest) preferandu-l stanjenitoarelor tablite de lemn acoperite cu ceara. Marcand sfarsitul dependentei vizavi de papirusul egiptean - caci el se fabrica oriunde - pergamentul desi incomod, se dovedeste un suport bine adaptat scrisului: subtire, suplu, usor de manipulat si de transportat el se foloseste (impreuna cu) ca adaos la tablitele (din lemn, teracota, ceara) si la papirus. Difuzarea acestui nou suport isi va obliga utilizatorii sa adapteze si uneori sa inventeze noi tehnici grafice, noi asezari in pagina si o noua arta: aceea a impodobirii cu miniaturi.

Desi, in zilele noastre, cartea pare evident ca un obiect ale carui pagini se intorc, forma sa actuala este relativ recenta. Multe procedee, adesea complexe, au fost inventate pt. a reuni intr-un tot unitar, intr-o carte diferitele parti ale unui text lung: sisteme codate permitand trecerea de la o tablita de argila la urmatoarea, cu repere, anunta la sfarsitul unei tablite inceputul urmatoarei, etc; legaturi (inele, sfori de canepa, ori piele) intre diversele elemente de suporturi rigide ca lemnul, fildes sau scoarta, lipirea unor foi de papirus unele de capatul celorlalte care formeaza astfel rulouri (sau volumenul Roman), asamblare, copiat ulterior de rulourile de pergament (rotulus). Mai fin, mai suplu si mai rezistent la pliere decat fragilul papirus, pergamentul faciliteaza nasterea unei noi forme: codex-ul. Cunoscuta inca de la inceputul erei noastre in Occident aceasta forma decisiva a avut nevoie de mai multe secole pt. a se impune: literati si scribi ii sunt la inceput ostili; caci pagina rectangulara bulverseaza arhitectura cartii si ii obliga sa-si modifice obiceiurile.

Mai intai marginal, codexul este rezervat sec. IV copiei operelor literare, dar incepand cu secolul V el se gaseste in situatia de monopol pt. toate tipurile de scris, impunand un text pe una sau doua coloane, copiat fara ruptura (fara capitole, alineate, ori paragrafe): doar culorile si fantezia miniaturistilor vor strica monotonia acestei geometrii fixe, manuscrisele zise merovingiene ornate cu letrine cu motive stilizate (plante, animale, personaje).

Cand pergamentul incepe sa se raspandeasca, scriptorii dispun de scrisuri iesite din alfabetele grec si latin: din contaminarea scrisului capitalelor (lente, rezervate textelor solemne) cu scrisul literelor comune (mai rapide si mai lizibile) decurge unciala, suverana in cartile sec. III-VIII.
In secolul al V-lea, caderea Imperiului Roman de Apus si invaziile germane provoaca disparitia scribilor profesionisti si marcheaza inceputul perioadei monastice care va dura pana in sec. XII: scrisul se refugiaza in atelierele manastirilor, acele scriptoria unde se va dezvolta semi-unciala si in manastirile irlandeze unde se va desfasura arta miniaturilor numite a "insularilor", manastiri unde monahii vor juca un rol esential in legatura intre locurile unde supravietuieste o viata culturala. Dupa invaziile secolelor VI-VII, popoarele numite barbare, fara scris, isi impropiaza adaptandu-le, minusculele rapid dezvoltate in paralel cu caligrafia (sau cursivele) astfel se naste in Franta scrisul numit merovingian. De-a lungul intregului Ev Mediu tarziu, textele raman in scris continuu (absenta spatiilor intre cuvinte, punctuatie rara si haotica, majuscule arbitrare): ceea ce face lectura dificila, inceata, meditata si din acest motiv, adesea cu voce tare.

In fata acestei multitudini de scrisuri lui Charlemagne (si consilierilor) sfetnicilor sai care au puterea politica le va reveni sarcina de a instaura un scris comun tutor, rod al unor cautari atente, Carolina va permite economisirea costisitorului pergament, o larga raspandire si o mai buna lizibilitate - dar fara spatii nici punctuatie, lectura va ramane inceata, cititorul opintindu-se la fiecare cuvant.

Leagan principal al culturii crestine cu multiplele sale centre de productie, azi clasate in sase scoli (Aix-la-Chapelle, Tours, Reims, Metz, Corbie si école franco-insulaire) Imperiul Carolingian va contribui la crearea manuscriselor cel mai bogat decorate: paleta de culori se largeste, pictura devine mai ornamentala, apar letrinele impodobite cu figurine. Cererea de carte creste odata cu progresul instruirii. Intelectualii isi scriu, se intalnesc, practica o adevarata cucerire a manuscriselor pe care si le schimba intre ei pt. a le copia, pt. a le face sa fie recopiate, sa le completeze sau sa le amendeze (adica sa le compare pt. a le corecta).

Hartuiti de invaziile nomade din sec. IX care distrug o serie de manastiri si centre de productie se refugiaza in Imperiul Germanic si in Anglia Saxona - a caror influenta va domina in sec. X evolutia miniaturilor din nordul Frantei: desenul ignora efectele perspectivei si ale panului din spate, personajele sunt fixate in posturi solemne si conventionale. In afara de aceste picturi ce umplu o pagina intreaga - degajate din exigentele formale ale scrisului, miniatura romana exceleaza in variatiile geometrice in jurul initialelor ornate foarte dinamic, amestecand formelor complicate de vegetale, elemente zoomorfe si siluete omenesti torturate sa se plieze conturului literelor. Insertia letrinelor cu figurine este obisnuita. Frunzisul cu motiv vegetal stilizat la extrema devine un motiv intors. Franta meridionala beneficiaza de aportul Spaniei (influenta mozaraba) si al Italiei unde se exercita prin intermediul lui Mont-Cassin influenta bizantina (care va castiga nordul si vestul Europei prin intermediul manastirii Cheny.

Inceputul sec. al XII-lea este marcat de miscari masive din est in vest si de la sud la nord care unifica miniatura romana consacrand forme ritmice, regulate, mai pline, mai rotunde. Preponderent in Regatul Frantei, scrisul carolin(gian) se raspandeste in tot Occidentul.

Daca lizibilitatea se amelioreaza incepand cu sec. XI, obiceiurile grafice se transforma inca din sec. XII-XII cand alaturi de textele latine ies la suprafata literaturile scrise in limbi specifice tarilor si cand alfabetizarea progreseaza.

In orasele din Regatul Frantei, formidabilul avant demografic si noile exigente de cunostinte antreneaza crearea scolilor bisericesti si a universitatilor unde nevoia de carte si de biblioteci bulverseaza productia: editarea devine din monastica, laica - texte religioase si comentarii fiind continutul textelor copiate.

Apar biblioteci unde cartile adesea fabricate in afara sunt legate de banca prin lanturi si unde copierea cartilor este normalizata. (Sistemul exemplarului de citit)

Instrumente de consultare, aceste carti de scoala de format mare, contin o importanta cantitate de text, cu table de materii, prefete si rezumate - toate cu scris gotic. Rubrici cu rosu, litere cu marimi si culori diferite ale majusculelor, titluri reunind text si comentariu, ajuta toate la punerea in pagina. Contestarea precoce a acestui model dominant va fi la originea viitoarei carti umaniste - de vreme ce Universitatea dirijeaza productia.

La sfarsitul sec. XIII, se creeaza la Paris - capitala politica, intelectuala, si centrul major al editarii - o corporatie de miniaturisti, distincta de cea a copistilor. Compozitiile sec. 14 disociaza net desenul de scris.

Mecenatul laic, princiar apoi regal, favorizeaza productia cartilor pretioase al caror format se decimeaza pt. o mai buna manuire.

Ornamentatia castiga marja: pictura de frunze si vignete incadreaza textul, sub influenta italiana (Giotto), fonduri patrate, apoi peisaje care introduc efecte de perspectiva, inlocuiesc vechile fonduri de aur; o multitudine de mici tablouri pun in scena viata cotidiana consacrand laicizarea cartii. In plin Razboiul de 100 de Ani debuteaza producerea cartilor de rugaciune-ceasloave. Evenimentele razboiului deplaseaza centrele de productie a manuscriselor de lux de la Paris la Borges (sub influenta ducelui de Bery) si ulterior spre Flandra. Mecenatul financiarilor adaugat celui al Printilor condamna manuscrisul folosirii doar de catre bibliofilii avuti: sensul cautarii nu poate sa faca decat sa explodeze cadrul ingust al paginii spre panza (multumita picturii in ulei) in timp ce tiparul, ale carui prime lucrari - incunabulele, imita manuscrisele - va da cartii o expansiune extraordinara. Tipar si Renastere - vor sterge curand pergamentul si Evul Mediu: se anunta sfarsitul productiei clerului care paradoxal permisese transmiterea cunostintelor reinvestite de umanistii acestei Renasteri.


sursa : A.M. Fournier

Traducere in rezumat: Ierom. Policarp

Acum 50 de ani în câteva pesteri din desertul Iudeii nu departe de tarmul de nord-vest al Marii Moarte au fost descoperite întâmplator stravechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar si apocrife, cunoscute astazi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moarta. Aceasta descoperire a fost considerata cea mai importanta de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mânastirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.

Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost pur întâmplatoare. În primavara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se stie cu precizie nici data nici împrejurarile când a avut loc aceasta descoperire epocala, beduinii din desertul Iudeii pasteau caprele si oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânar beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) cautând o capra ratacita de restul turmei a descoperit într-una din multele pesteri raspândite în zona, niste suluri din piele scrise în ebraica si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.

Cel mai important manuscris îl constituie Statutul comunitatii (initial primise alt nume: Manual de disciplina). Fragmente ale aceluiasi text, mai mult sau mai putin îngrijite, au fost descoperite în mai multe pesteri ceea ce dovedeste ca reglementa viata comunitatii si ca era socotit deosebit de important daca la ivirea unei primejdii fiecare cauta sa-si puna la adapost propiul exemplar
Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg (n. 1398 – d. 3 februarie, 1468) a fost un metalurgist şi inventator german, renumit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului.
Totuşi, investigand o serie de surse, s-a născut îndoiala precum Gutenberg nu a fost primul care a inventat tiparul.
Dezvoltând ideea, Johannes Gutenberg este deseori creditat ca inventatorul presei pentru tipar, in 1454. Dar nici tiparul nici literele mobile nu au fost inventate de Johannes Gutenberg cu adevărat, şi nici nu a tipărit el prima carte. Chinezii tipăreau în mod curent pe caractere mişcatoare in 1040, dar au prezentat metoda mult mai târziu.
Chiar înainte de a tipări cărţi cu caractere mişcătoare, chinezii foloseau blocuri de lemn pentru a tipări scrierile budiste de mână, pe papirusuri în secolul IX. Deşi exemplarele tipăriturilor chineze din sec.XI nu au supravieţuit, cea mai veche carte tipărită ce a rezistat este o carte budista din 868 DC. Gutenberg nu cunoştea metodele de tipar chineze.
cea mai veche carte tipărită sub numele de "Diamantul Sutra", un text al Perfecţiunii Înţelepciunii, a fost găsită în 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peşteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârşit scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, această carte poate fi văzută la British Library din Londra.
Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în 1508, Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de la Sibiu din 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.[1] Alte traduceri grecești și slavone au fost tipărite în secolul al XVI-lea. Dosoftei, un moldovean publicat în Polonia în 1673, a scris cele mai vechi poezii românești cunoscute

Roger Chartier, marele istoric al cărţii, a definit trei revoluţii ale acesteia:
- inventarea cărţii, aşa cum o cunoaştem;
- inventarea tiparului ;
- apariţia textului şi a documentării digitale (dispariţia suportului de hârtie).
Definiţia cărţii: Cartea este, în acelaşi timp, o operă intelectuală şi un obiect fizic, având o entitate.
Conform opiniei lui R. Chartier, Internetul şi editarea constituie a treia revoluţie a cărţii, o revoluţie mult mai important decât inventarea tiparului. Aceasta va schimba radical modul în care percepem cunoştinţele. Grosso modo, cartea rămăsese aceeaşi. Internetul a adus un aspect nou de prezentare materială a cunoştinţelor. Tranziţia de la volumen la codex schimbase modul de percepere a conţinutului lucrării/operei, aici, se intâmplă acelaşi lucru. Odată cu apariţia Internetului, întregul lanţ de comercializare şi de fabricaţie a cărţii este bulversat. Oricine devine autor, nu mai există editori, suntem propriul nostru editor, iar sistemele comerciale sunt perturbate. Nu mai există separarea sarcinilor, precum şi noţiunea de durată.

Iniţial, cu Internet, au existat două avantaje: atât interactivitatea (între autori şi cititori), cât şi universalitatea cunoştinţelor (se poate avea acces la toate cunoştinţele). Apariţia Internet-ului a fost comparată cu idealul perioadei Iluminismului, respectiv, este vorba de o cunoaştere universală, enciclopedică şi accesibilă tuturor.
Publicarea via Internet prezinta, în egală masură, avantaje şi dezavantaje. Avantaje – în sensul, că există o posibilă interactivitate, o universalitate a cunostinţelor, o mai mare libertate de acces la cunoaştere, precum şi faptul că o carte se sustrage din lumea comercială. Dezavantaje – privind faptul, că accesul devine din ce în ce mai puţin gratuit şi că există concentrări semnificative internaţionale, care au tendinţa de a limita oferta. Ne regăsim cu o alegere culturală impusă (de exemplu, poziţia dominantă a limbii engleze şi americane). Diversitatea culturală devine mai puţin importantă.

Apariţia textului electronic a/va schimbat/a modul nostru de a citi. Cu cartea, există o lectură liniară (început, mijloc şi final), în timp ce cu Internetul, înregistrăm o lectură non-lineară, mai fragmentară.
In fond, alegerile personale formează propria noastră lectură, cititorul fiind acela care „crează opera”. Două cititori nu vor citi niciodată aceeaşi carte într-un mod similar. Hipertextul generează hipolectura, şi anume, un nivel de lectură inferior celui inerent textului tipărit, prin urmare, tipul de lectură se schimbă.

Textul electronic pune, de asemenea, problema păstrării şi a arhivării textelor, el caracterizându-se printr-o mişcare mai mare, un site îşi poate schimba, zilnic, conţinutul, nu există memoria trecutului. Există acces la baze de date, arhivări, dar, nu este vorba de ceva material, astfel, încât, atunci când te « dezabonezi », nu mai ai acces la toate acestea…
In ceea ce priveşte patrimoniul, Internetul este un instrument excelent.

In ultimii ani, şi-au făcut apariţia noi suporturi, ce au încercat să combine cartea şi textul electronic: e-book, e-binder şi e-ink. E-book-ul a fost prezentat, pentru prima dată, la începutul anului 2000. Este un obiect, care îsi propune o apropiere cât mai mare de carte, având forma unei file A4, şi greutatea/grosimea unei cărţi, dar, şi un ecran de computer. Aceasta permite lecturarea de cărţi (se pot stoca, în memorie, în jur de 30 volume) sau abonarea la ziare. În pofida avantajelor şi a modernismului, e-book-ul şi-a ratat, în mod evident, intrarea pe piaţă. Disponibil pentru o sumă echivalentă cu 800 de euro, aceasta reprezenta achiziţionarea a 160 de cărţi – in mod fizic…, prin urmare, succesul nu a fost prezent « la rendez-vous » !!

E-binder - acelaşi procedeu, cu excepţia faptului, că este rezervat utilizării de către elevi şi profesori ; se evită supra-greutatea cărţilor obişnuite şi, în plus, ai totul la indemana.
E-ink (cerneală sau scriere electronică) este un suport electronic, care încearcă să se apropie, cât mai mult posibil, de aspectul hârtiei, dar, prin care se poate descărca un text electronic. A fost prezentat, în mai 2000, la Congresul Internaţional al editorilor din Buenos Aires.
Aceste invenţii arată, că, sub aspect psihologic, rămânem dependenţi de carte.
In legătură cu Internet-ul, apare problema protecţiei drepturilor de autor şi a proprietăţii intelectuale, precum şi problema pirateriei. Cum să vinzi texte pe Internet, fără a interveni aspectul « pirateriei »?
Aceiaşi problemă vizează şi sunetul sau imaginea…
La sfârşitul anului 2007, Amazon a lansat Kindle pe piaţa americană, un e-book, ce nu funcţionează decât cu cărţi descărcate de pe site-ul american, circa 200.000 de titluri anglo-saxone. Kindle a înregistrat, rapid, o lipsă de stoc, confruntându-se cu o cerere crescandă..
Ca răspuns, în primăvara anului 2009, Amazon a lansat Kindle 2, mai fin, mai elegant, care oferă redare de voce şi dispune de o capacitate de stocare de aproape zece ori mai mare, în raport cu primul model (1500 de volume). Kindle 2 este disponibil pentru vânzare pe teritoriul francez. Singurul dezavantaj, majoritatea publicaţiilor propuse sunt anglo-saxone…
La nivel global, e-books se confruntă cu neumărate forme de concurenţă. Una dintre acestea este reprezentată de PC-urile ultra-portabile, cum ar fi cele marca Asus, care afişează mai bine documentele PDF, deşi confortul de lectură nu este comparabil cu cel furnizat de un Sony Reader. O altă formă de concurenţă, mult mai importantă, este reprezentată de dispozitivele portabile polivalente, cum ar fi iPhone sau iPad Apple, ce seduc un public, din ce în ce mai numeros, prin funcţiile tactile, foarte intuitive, ce se adaptează oricărei vârste…

Prima limba scrisa (in acceptiunea moderna, cu cuvinte intregi) a fost cea sumeriana. Acum cinci milenii si jumatate “textele” erau cioplite in piatra, abia pe la 3100 i.Hr. au fost inventate tablitele si cilindrii din lut ars — pe care le putem numi, cu oarecare indulgenta, primele carti.
Cred ca putini isi amintesc de scandalul international produs pe tema descoperirii a trei tablite de lut ars in localitatea Tartaria (judetul Alba) in anul 1961. Controversa a ramas in coada de peste; dar daca acele tablite sunt reale, scrierea este cu certitudine anterioara celei sumeriene, situandu-se undeva prin neolitic.

De pe la 500 i.Hr. sulurile de papirus au inceput sa domine “piata scriiturilor” (mai ales in Egipt, Elada si chiar la Roma); cu toate acestea, tablitele de lut au supravietuit inca o jumatate de mileniu.

Romanii au inventat tablitele reutilizabile. Acestea erau confectionate din lemn si erau acoperite cu ceara. Cu ajutorul unui bat ascutit — numit “stilum” — discipolii, negustorii sau preotii scriau pe stratul de ceara. Aceste tablite puteau fi ulterior sterse (tabula rasa) si utilizate din nou. Prin reunirea unor astfel de tablite cerate au aparut celebrele codice, primele carti ale Imperiului roman

"Scoarţa de copac sau miezul de lemn. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În acest din urmă caz se scrie cu stilul, un instrument ascuţit la un capăt şi plat la celălalt; se foloseau şi tăbliţe duble, legate între ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenul de codex. Apoi acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.

Argila, preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. pe ele scria cu vergele de lemn sau de trestie, terminate în triedru (D), rezistente, lăsând urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).



Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.



Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic din epoca antică până în zilele noastre.



Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea din abundenţă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului, încât a devenit simbolul acestei regiuni. Planta (Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fără frunze, înaltă de la 2 până la 4 m. La fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei, lungă de 30 - 40 cm. Acest fragment al tijei fibroase, de grosimea unui braţ, după ce era jupuit de coajă, era separat în lamele subţiri, aşezate în straturi suprapuse, orizontale şi verticale, puse la presare. Lamele aderau perfect, prin uscare se autoîncălzeau în sucul propriu, formând o reţea subţire. Aceasta, după netezire şi uscare, forma un suport de scris[21]. Uneori, pentru a i se spori rezistenţa, era consolidată cu o pânză de in. Foile de papirus de lipeau cap la cap şi formau un sul. Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m, iar lăţimea de 30 cm. Papirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până în secolul IX d.Hr.

Fabricarea sa a fost, un ,,monopol… de stat, monopol pe care romanii, bizantinii şi arabii l-au menţinut cu stricteţe. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau ateliere specializate în finisarea papirusului brut.

Pergamentul se făcea din piei de animale: oi, capre, viţei, iepuri şi chiar din pieile mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. Cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta pergamena, în amintirea acestei cetăţi.

Când pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum. La fel şi pentru cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. Termenul există şi astăzi: hârtie velină.

După sacrificarea animalului şi jupuirea pielii urma spălarea şi introducerea acesteia în apă de var. În obţinerea unui pergament de bună calitate era important ca pielea să fie ţinută un timp mai îndelungat în soluţia de tăbăcit. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn pentru a se usca şi pentru a se finisa suprafaţa de scriere. Această operaţie a variat de la perioadă la perioadă, folosindu-se: piatra ponce sub formă de pudră sau pastă, săruri de aluminiu, cantităţi mici de taniu, vegetale, pastă de var, albuş de ou amestecat cu făină sau cu var stins.

În urma prelucrării se putea scrie pe ambele feţe. O reţeta specială avea pergamentul transparent utilizat ca material decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat cărţile.

Pergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii textului vechi. Pergamentul rescris se numeşte palimpsest sau rescript; la el se pot citi ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a scrierii.



Hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. Acest material a fost preparat prima dată în China, în anii 104 - 105 d.Hr. După aceea, tehnica de fabricare a hârtiei s-a răspândit în japonia (600 d.Hr.). În sec. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l răspândesc în Europa islamică, în secolele următoare. În sec. XII Spania şi Italia fabricau hârtie. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia.

Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud, in, cânepă, bumbac, cârpe recuperate). Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea manuală, singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie)." Adina Berciu-Drăghicescu ARHIVISTICA SI DOCUMENTARISTICA 2002 sursa http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/

Istoria cărţii îşi are rădăcinile din cele mai vechi timpuri odată cu apariţia scrisului cînd omenirea a dorit să-şi împărtăşească gîndurile în scris. Istoria cărţii cunoaşte o evoluţie interesantă: de la începuturile ei pînă la forma care o cunoaştem astăzi.Agnes, Erich. Istoria cărţii de la semnele mnemotehnice la cartea electronică. – Tîrgovişte, Bibliotheca, 2008. – 238 p.
Astfel, istoricul cărţii cunoaşte o întorsătură interesantă. Apariţia tiparului cu litere mobile a însemnta revoluţionarea sistemului în întregime, iar Gutenberg este considerat inventatorul acestei tehnici.

Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noţiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire. Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme. Ideea de carte este asociată şi celei de editare, adică voinţei de difuzare a unui text şi voinţei de păstrare a acestuia; astfel, cartea se distinge de toate celelalte scrieri private, de la scrisoare la actul de notariat. În sfârşit, cartea trebuie să fie uşor de mânuit; numeroase texte au fost gravate în piatră, însă nimănui nu i-ar veni ideea de a le considera cărţi.

Scrierea, una din marile invenţii ale omenirii, constă din reprezentarea prin semne convenţionale a gândirii umane. Scrisul a apărut treptat, în mai multe focare de civilizaţie, sub forme variate în timp şi în spaţiu, ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane.
De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare:
1. Scrierea sintetică (ideogramatică)
2. Scrierea analitică (de cuvinte)
3. Scrierea fonetică (alfabetică)

In ce priveste istoria tiparului, chinezii au inceput sa practice tiparul de pe un relief in negativ, in jurul anului 600. Imprimarea se facea cu o presa fixa in care foile de hartie erau presate de blocuri de lemn pe care erau gravate textul si ilustratiile. In China s-a inventat de asemenea si hartia, fapt care a condus la crearea unei suprafete ideale pentru tipar.

Apariția cărții
Cea mai veche metodă de a transmite mesaje și povești era prin transmitere orală vezi (viu grai), (tradiție), (zicătoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăblițele de lut și pergamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria.
Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărți legate, de forma cărților din ziua de azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Christos sau chiar mai devreme. Se spune că Iulius Cezar a inventat primul codex în timpul războaielor galice, legând pergamentele în stil acordeon și folosea paginile ca puncte de referință.
Înainte de invenția și adoptarea tiparului, toate cărțile erau copiate de mână, de aceea ele erau scumpe și rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitățile și nobilii bogați își permiteau cărți, care erau deseori legate cu lanțuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărți foloseau pergament sau piele de vițel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie.
Mai târziu în Evul Mediu, cărțile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală, reproducând mai multe copii ale acelei pagini. Totuși, crearea unei întregi cărți era un proces care cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină.
Cea mai veche carte tipărită este Diamantul Sutra, un text al Perfecțiunii Înțelepciunii, găsită în 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peșteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârșit scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, această carte poate fi văzută la British Library din Londra.
Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presă mobilă din pământ ars aproximativ în anul 1046, dar nu avem exemple tipărite de la el. Caracterele erau puse într-o tavă unde erau aliniate cu ceară caldă, apoi presa cu o scândură până ajungeau toate la același nivel, iar când ceara se răcea folosea tava de litere pentru a tipări pagini întregi.
Numai că doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal în secolul XV, astfel cărțile devenind mai accesibile. Aceasta însă a deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparnița va permite cărțile să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească".
În secolele următoare s-au îmbunătățit atât presa de tipărit cât și condițiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate intelectuală, domeniu public, drept de autor.
În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine, manuale școlare și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de-a doua revoluție industrială.
Totuși această hârtie din pulpă conținea un acid care făcea un fel de foc lent, care ducea la distrugerea hârtiei. Tehnici mai vechi foloseau role din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiare în masă pentru colecțiile lor mai vechi. Cărțile tipărite între 1850 și 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid (alcalină).
Îngrijirea corespunzătoare a cărților ține cont de posibilitatea schimbărilor chimice asupra coperții și textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină redusă, să nu fie sub acțiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă și umiditate moderată. Cărțile, în special cele grele, au nevoie de susținerea volumelor din împrejur pentru a se menține forma. Este de dorit de aceea, cărțile să fie grupate după mărime.
A menține o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase și universităților. O dată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicațiilor populare, devenind mai accesibile pentru oameni obișnuiți.
Noi forme de carte
În secolul al XX-lea bibliotecile au făcut față unei rate de publicări din ce în ce mai mari, acest efect făcând parte din explozia informațională. Inventarea Internetului și a publicării electronice a făcut ca multe din informațiile noi să nu mai fie tipărite în cărți, ci puse la dispoziție online, printr-o bibliotecă digitală virtuală, pe CD-ROM sau în formă de cărți electronice, virtuale. Aceasta nu a ușurat neapărat viața nici pentru edituri, nici pentru biblioteci, publicațiile pe hârtie tradiționale nereducându-și volumul.
Au apărut însă și alte dezvoltări în procesul publicării cărților. Astfel, de tehnologia tipărire la cerere pot profita autorii mai puțin cunoscuți, care cu ajutorul acesteia pot să-și pună la dispoziție opera mai repede și pentru o audiență mai mare.
sursa: wikipedia

Ma intreb ce ar zice primul sumerian care s-a gandit sa isi puna gandurile si ideile pe o bucata de pamant sau argila cu ajutorul unui bat, atunci cand i-am arata "uneletele" pe care le folosim noi acum pentru a realiza o conversatie sau pentru a crea un text. Scrisul a urmat aceasi traiectorie cu evolutia noastra: de la simple simboluri, la litere si cuvinte asternute pe papirusuri si foi si pana la era digitala in care fiecare poveste este acum un amalgam de pixeli. Ma intreb care v-a fi urmatorul pas al cartii? Vom citi o holograma? Nu mi se pare imposibil.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărţilor era organizată; templele din Babilon şi Ninive aveau deja ateliere cu copişti. Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule. Dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul. Papirusul a ramas suport esenţial al cărţii în Egipt şi s-a răspândit în lumea greacă şi în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condiţiile climatice au uşurat păstrarea lor.

Intradevar, acum nu ne mai gandim cum am ajuns sa avem oportunitatea de a comunica cu semenii nostri prin scris. Ar fi bine sa fim constienti ca a fost un proces de evolutie care a durat foarte mult, si care ar trebui sa fie cunoscut mai in detaliu pentru putea fi apreciat cu adevarat.

Poate ca profesorii nostri de literatura nu s-ar fi bucurat enorm daca ne-am fi realizat eseurile pe o bucata de piatra prin desene. Cu toate astea, primele scrieri au fost facute pe pereti de pesteri, iar oamenii preistorici de acum aproximativ 25000 de ani nu aveau nimic impotriva acestui mijloc de comunicare, fie el si doar prin imagini: primitive, dar informative :)

Totusi, sulurile de papirus din Egiptul antic sunt stramosi mai directi decat tablitele de lut pentru cartile actuale. Ambele sisteme dateaza din 3000 i.Hr. Mai tarziu chinezii au inventat un sistem de educatie bazat pe carti, majoritatea facute din fasii de lemn sau de bambus legate cu nuieluse. Cerneala din negru de fum a fost introdusa in China in 400 d.Hr., iar in sec VI d.Hr. a fost realizat un tipar care imprima dupa bucati de lemn.

Grecii au adoptat sulurile de papirus, pe care le-au transmis si romanilor. Pergamentul sau manuscrisele au inlocuit papirusurile in jurul anului 400 d.Hr. Pergamentele medievale erau realizate din piei de animale.

Tiparul s-a raspandit cu rapiditate la sfarsitul secolului XV. Fun fact: primele carti de benzi desenate au aparut pe piata in 1933, fiind impartite gratis cu scopul de a face reclama.

Catre sfarsitul anilor 1990, au fost inventate cartile electronice, care pot fi descarcate pe computer direct de pe internet.

Surse: Enciclopedia Universala Britannica, vol.3

Legat de literatura romana in limba slavona, cele mai vechi manuscrise păstrate datează însă din sc. al XII-lea.
În 1894 se descoperă la Sofia manuscrisul în limba slavonă, pe hîrtie fabricată la Veneția în sec. al XVI-lea, avînd un scris caligrafic și vignete în aur. Se presupune că manuscrisul era destinat fie cancelariei domnești, fie lui Teodosie însuși. Astăzi există o variantă slavonă, una românească și una grecească, cea din urmă păstrată la muntele Athos.

Opera este o enciclopedie a cunoștințelor moral-politice, filozofice și pedagogice, o sinteză a gîndirii și a experienței medievale. Concepută ca un imens testament, vădește o puternică personalitate, căci intensitatea trăirii este egală cu intensitatea gîndirii. Poate fi considerată și o operă ideologică, cu scop educativ, căci este prezentat un cod moral al societății românești. Arta compoziției este asemănătoare cu cea a literaturii bizantine. Capitolele finale, consacrate mamei, soției și copilului impresionează prin sensibilitate, duioșie și lirism.

A fost tradusă în românește încă din sec. al XVII-lea.

În istoria cărţilor, un moment demn de amintit este apariţia hârtiei în Occident ce a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obişnuite.
Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/

01-03-2003


Istoria editarii si raspindirii cartilor

Din punct de vedere etimologic, cuvintul "carte" face referire la materialele folosite initial la editarea acestora. Cuvintul latin "liber", din care provine si frantuzescul "livre" (carte), desemna la origine stratul fibros de sub soarta arborilor. Un sens analogic se gaseste si in grecescul "biblos" (care a dat "Biblia", carte prin excelenta). In fine, englezescul "book" si germanul "buch", care semnifica tot carte, invoca o radacina indo-europeana intilnita si in cazul frantuzescului "bois" (lemn). Putem spune, cu alte cuvinte, ca fibra vegetala si scoarta copacilor au fost primele materiale care au servit ca suport portativ pentru scrierile oamenilor.
In Antichitate
La vechii egipteni, primele suporturi pentru scriere au fost calcarul, argila si papirusul. Papirusul se obtinea dintr-o planta a carei maduva era decupata in lamele, ce erau asamblate in foi si, apoi, lipite, obtinindu-se astfel un suport suplu si durabil. De mentionat este faptul ca acest suport lua forma unui sul, care era scris doar pe o singura parte, textul fiind dispus in coloane cu linii scurte. Cea mai veche "carte" cunoscuta dateaza din mileniul al III-lea i.e.n.
Cam in aceeasi perioada cu egiptenii, chinezii utilizau elemente dure de genul lemnului ca suport pentru scriere. Mai tirziu, in secolul al III-lea i.e.n., chinezii au inceput sa foloseasca o tesatura fina si pretioasa (matasea), pentru ca in secolul al II-lea sa inventeze o asa-zisa pasta de hirtie, obtinuta prin zdrobirea unor ramuri de piersici, scoarte de copac si deseuri vegetale. Hirtia chineza a plecat in cucerirea lumii in secolul al VIII-lea, prin intermediul arabilor, dar nu a ajuns in Europa decit in secolul al XIII-lea.
In Antichitate, ca suport pentru scrieri era folosita si argila (incepind cu mileniul al III-lea i.e.n.), in special in Asia Mica, leaganul civilizatiei akkado-sumeriene si al scrierii cuneiforme. In secolul al XIX-lea au fost descoperite numeroase tablite din argila ce dateaza din perioada sumeriana si care erau scrise atit pe fata, cit si pe spate.
Inovatii greco-romane
Inovatiile realizate de antichitatea greco-romana au facut din aceasta perioada un punct de legatura intre tehnicile arhaice de tiparire si cartea moderna. Exportarea la preturi foarte mari a papirusului egiptean spre Grecia antica a inceput in secolul al VII-lea i.e.n., dar singurele manuscrise de acest tip ajunse pina la noi dateaza din secolul al IV-lea i.e.n., epoca in care cucerirea Egiptului de catre Alexandru cel Mare a contribuit la generalizarea utilizarii papirusului.
In secolul al IV-lea al erei noastre, papirusul a fost inlocuit integral de pergament, mult mai solid si mai rezistent.
La Roma, sub domnia lui Augustin, s-a produs o schimbare foarte mare in forma cartii. Pe modelul vechi al tablitelor din lemn utilizate de greci s-a decupat pergament in forma de foi, care au fost apoi cusute sub forma unor caiete rectangulare (asa-numitul codex). In acest fel, titlul, care in cazul sulului era trecut la sfirsit, a fost mutat acum in capul scrierii. Aceasta schimbare a fost insotita de o diversa activitate in domeniul comertului cu "creatii de biblioteca" in Roma si in marile orase al Imperiului, de constituirea de colectii private de carte si de crearea bibliotecilor publice. Prima biblioteca publica din Roma a fost construita in anul 39 i.e.n.
Cartea inainte de aparitia imprimeriei
Incepind cu secolul al IV-lea al erei noastre, foile de pergament au devenit dominante in realizarea cartilor. De scrierea si depozitarea textelor sacre ale crestinismului si a operelor apartinind culturii antice s-au ocupat, insa, numai calugarii. Cum materialele de baza erau rare si foarte costisitoare, de cele mai multe ori, calugarii foloseau abrevieri sau apelau chiar la stergerea unui manuscris, prin introducerea lui in lapte de var, si scrierea altuia. Asa au aparut palimpsestele, carti scrie pe pergamente albe, obtinute din "razuirea" pergamentelor deja scrise.
O atentie deosebita a fost acordata in aceasta perioada cartilor de lux, care au facut obiectul unor continue perfectionari tehnice. Pe de alta parte, interesul stirnit de carti in sinul universitatilor a dus la instaurarea unui adevarat comert cu carti, la care si-au adus contributia copisti, artizani si librari.
La sfirsitul Evului Mediu, printii bibliofili se puteau lauda deja cu colectionarea celor mai bune manuscrise existente la vremea respectiva. In secolul al XVI-lea, regele Carol al V-lea a fondat la Paris "Biblioteca regala" (actuala Biblioteca nationala).
Cartea a incetat sa mai fie apanajul bisericii si a cucerit lumea profanilor. In Franta si in Tarile de Jos s-a inregistrat o predilectie pentru cartile in miniatura. Scoala franco-flamanda, de exemplu, a excelat in editarea cartilor de rugaciuni, care contineau rugaciunile pentru fiecare ora din zi. Cu miniaturistul francez Jean Fouquet, ilustratia a devenit parte integranta a operei scrise, abandonind statutul de simplu element exterior ce contribuia la ornamentatie.
Cu toate progresele realizate, costul muncii copistilor si al pergamentului facea, totusi, ca utilizarea cartii sa ramina apanajul elitei cultivate si bogate. Raspindirea manuscriselor pe hirtie, care s-a generalizat in Europa intre secolele al XII-lea si al XVI-lea, a permis rezolvarea treptata a cererii tot mai mari de carte, rezultate din ascensiunea sociala si economica a burgheziei. Aceasta schimbare decisiva a fost insotita de o renastere generala a culturii si precedat revolutia pe care avea sa o aduca imprimeria.
Incunabulul
In secolul al XV-lea, inventia lui Gutenberg si a asociatilor sai, caracterul mobil mulat in aliaj, a revolutionat istoria cartii. Extinderea imprimeriei a antrenat, la rindul sau, disparitia progresiva a copierii manuscriselor.
Se numesc incunabule cartile imprimate intre 1450 si 1500. Printre ele figureaza Biblia la 42 de linii a lui Gutenberg (1455) si Psaltirea lui Faust si Schoffer (1457). Noile carti, ce rivalizau in frumusete cu manuscrisele, au inceput sa fie dotate si cu imagini imprimate in text. Acesta a fost, de altfel, debutul gravurii in lemn, care l-a avut in prim plan pe germanul Albrecht Pfister, editorul primei carti germane imprimate. Evolutia inregistrata in domeniul cartilor a fost insotita de o revolutie a caracterelor tipografice. Acum au aparut tipul "roman drept" in Italia, tipul "gotic" in Germania, tipul "italic apasat", creat de Alde Manuce, la Venetia, in 1500.
Secolul al XVI-lea
In acest secol, cartea a avut unii dintre cei mai credinciosi servitori din intreaga sa istorie. La Venetia, Alde Manuce a inceput sa editeze micute colectii clasice legate in carton. marele colectionar francez Jean Grolier s-a aplecat asupra legaturilor de lux, in timp ce in Germania gravura a atins apogeul cu operele pictorului Albrecht Durer. Tot in aceasta perioada, tirgurile de carte, in special cele de la Frankfurt si Leipzig, au dat un puternic impuls comertului cu carti, in timp ce tulburarile din timpul Reformei lui Luther au pus in lumina forta reprezentata de carte in lupta de idei. In 1537, un fapt capital s-a produs si in Franta: Filip I a instaurat un depozit legal obligatoriu prin care toate imprimeriile franceze trebuiau sa trimita Bibliotecii regale cite un exemplar din toate colectiile imprimate.
Secolele al XVII-lea si al XVIII-lea
Secolul al XVII-lea (considerat clasic in privinta editarii cartilor) a fost dominat de familia olandeza Elsevir, care a raspindit formatul de carte mic, gen Biblioteca pentru toti, usor de citit si la un pret acceptabil. In acelasi timp, statul, in aproape toate tarile europene, a continuat sa se intereseze de carti. In Franta, Richelieu a creat in 1640 Imprimeria regala. De asemenea, au aparut si primele biblioteci publice in Franta si in Germania, dar, din nefericire, cartea a ramas in continuare apanajul aristocratiei si al burgheziei in formare.
Primele intreprinderi de vulgarizare (raspindire) literara au aparut in secolul al XVIII-lea. In Anglia, secta metodista a lui John Wesley a inceput sa difuzeze carti edificatoare, la preturi reduse. In Franta, enciclopedistii au inceput sa difuzeze marelui public, prin intermediul cartilor, ideile revolutionarilor de la 1789. Aceasta extindere a lecturii si efervescenta intelectuala pe care a stirnit-o a fost sustinuta de o serie de inventii tehnice, care au anuntat era industriala (stereotipia, litografia).
In paralel cu aceste transformari, a fost creata si o organizatie a comertului de carte si a librarilor. Lupta impotriva reproducerilor contrafacute, manifestata destul de ambiguu pina atunci, a atins cotele sale maxime in 1791, atunci cind, in Germania, s-a instaurat protectia drepturilor de autor. Tot in Germania, la Leipzig, a fost infiintata si prima bursa de carti din lume.
Secolul al XIX-lea
Incepind din 1850, cartea a devenit un produs industrial, gratie in special a utilizarii procedeelor fotomecanice (fotogravura) si a inventarii unor masini noi (presa rotativa). Gratie cresterii tirajului, productia mondiala de carti s-a multiplicat: de la 30.000 – 35.000 de editii in secolul al XV-lea si 200.000 in secolul al XVI-lea s-a ajuns la 8 milioane de editii in secolul al XIX-lea. Tehnicile heliogravurii si offset-ului au facut posibila reproducerea simultana a textului, a imaginii si a culorii, fapt care a dus la imbunatatirea substantiala a aspectului unei carti.
Toate aceste transformari s-au facut, insa, in detrimentul esteticii, dupa cum au afirmat unii cunoscatori. La sfirsitul secolului al XIX-lea, britanicul William Morris, de exemplu, a preconizat o reintoarcere la stilul medieval si renascentist, fapt care bineinteles ca nu s-a intimplat. Ba, mai mult, noile tehnici au permis artistilor (ilustratori, gravori) sa-si puna mai bine in valoare opera.
Tot in secolul al XIX-lea s-a produs si rationalizarea comertului de carte. In 1886, Conventia internationala de la Berna a facut ca protectia drepturilor de autor sa devina efectiva, in timp ce bursa de la Leipzig a continuat sa prezideze organizarea librarilor si a comertului cu carte, mijlocind intilnirea dintre editori si vinzatori.
Zilele noastre
Ultima mare mutare in domeniul cartilor s-a produs in secolul al XX-lea, in relatie directa cu progresele tehnicii, cu o serie de factori politici, economici, ideologici si culturali, si a constat in nasterea si difuzarea "cartii de masa". Adica a cartii pentru marele public, accesibila din punct de vedere financiar oricarui om.
In ceea ce priveste viitorul cartilor, lucrurile sint deocamdata incerte, dar nu putini sint cei care estimeaza ca in cel mult 10 ani cartea nu se va mai edita pe hirtie, ci pe CD-uri si va fi citita numai la calculator. Aceasta daca nu se vor inventa intre timp niste "cititoare de carti electronice" care sa poata fi folosite si in pat, in fotoliu sau in alte parti, in care calculatorul este mai greu de folosit! Sursa:http://www.evenimentul.ro/articol/istoria-editarii-si-raspindirii.html

Începuturile

Prima limbă scrisă (în accepţiunea modernă, cu cuvinte întregi) a fost cea sumeriană. Acum cinci milenii şi jumătate, “textele” erau cioplite în piatră; abia pe la 3100 î.Hr. au fost inventate tăbliţele şi cilindrii din lut ars — pe care le putem numi, cu oarecare indulgenţă, primele cărţi.

Cred că puţini sunt cei care îşi mai amintesc de scandalul internaţional produs pe tema descoperirii a trei tăbliţe de lut ars în localitatea Tărtăria (judeţul Alba) în anul 1961. Controversa a rămas în coadă de peşte; dar dacă acele tăbliţe sunt reale, scrierea este cu certitudine anterioară celei sumeriene, situându-se undeva prin neolitic.

De pe la 500 î.Hr. sulurile de papirus au început să domine “piaţa scriiturilor” (mai ales în Egipt, Elada şi chiar la Roma); cu toate acestea, tăbliţele de lut au supravieţuit încă o jumătate de mileniu. Romanii sunt cei care au inventat tăbliţele reutilizabile. Acestea erau confecţionate din lemn şi erau acoperite cu ceară. Cu ajutorul unui băţ ascuţit — numit “stilum” — discipolii, negustorii sau preoţii scriau pe stratul de ceară. Aceste tăbliţe puteau fi ulterior şterse (tabula rasa) şi utilizate din nou. Prin reunirea unor astfel de tăbliţe cerate au apărut celebrele codice, primele cărţi ale Imperiului roman.
sursa: http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2011/02/05/istoria-cartii-i/#more-5504

Descifrand trecutul – 8 scrieri inca necunoscute

Scrisul este considerat si astazi drept una dintre cele mai mari inventii ale umanitatii. Poate cea mai mare. Fara scris nu ar fi existat cunoastere, insemnari istorice sau stiinta. Nu mai vorbim de carti, jurnale si internetul de azi. Fara scris, omenirea ar fi trait probabil inca in epoca de piatra. Mii sau zeci de mii de limbi si dialecte au ajuns sa fie scrise pe piele, os, lut sau hartie ducand specia umana spre ceea ce este azi, dar din acestea au supravietuit doar cateva. La fel de putine au ajuns sa fie descifrate in timp. Misterul din spatele vechilor scrieri persista inca iar descifrarea lor echivaleaza cu o adevarata fereastra spre un trecut despre care nu stim inca nimic.

Prima scriere a lumii a aparut in urma cu aproape sase milenii si este cunoscuta sub numele de scrierea cuneiforma sumeriana. Egiptul a inventat sistemul hieroglifelor la scurt timp dupa aceea, ulterior scrierea dezvoltandu-se separat in China, Europa si America Centrala. A fost ca si cum scrisul s-a aflat in genele noastre, el aparand cam in aceeasi perioada de timp in toate colturile planetei. Unele limbaje scrise au evoluat si au supravietuit timpului, asa cum este cel pe care il cititi chiar acum. Cele mai multe insa au disparut, luand cu ele secretele a sute de generatii de oameni. Ramasite ale lor le putem vedea si astazi, dar oare ce ne spun ele?

Atunci cand hieroglifele egiptene au fost descifrate, mai precis in anul 1823, istoria cunoscuta a lumii s-a extins cu peste 2000 de ani si ne-a permis tuturor sa citim cuvintele lui Ramses cel Mare sau ale celorlalti monarhi ai Egiptului Antic. Descifrarea glifelor mayase in secolul XX a dus la descoperirea unei lumi contemporane cu Imperiul Roman si cel putin fel de impunatoare ca acesta, alimentand si mai mult curiozitatea celor care inca asteapta talmacirea unor scrieri necunoscute.Cat de dificil este insa sa descifrezi o astfel de scriere?

Lingvistii sustin ca exista doua cerinte majore, fara de care talmacirea unor texte necunoscute este aproape imposibila. Prima este cea a existentei de suficient material scris care sa poata fi analizat. Si cea de a doua, cea a corelarii inscriptiilor nedescifrate cu un limbaj cunoscut. Astfel, sustin cercetatorii in domeniu, putem clasifica scrierile necunoscute in trei mari categorii:

scriere necunoscuta intr-un limbaj cunoscut
scriere cunoscuta intr-un limbaj necunoscut
scriere necunoscuta intr-un limbaj necunoscut

Daca in cazul primelor doua categorii exista sanse destul de mari ca ele sa fie talmacite – desi aceasta operatiune poate dura chiar si zeci de ani - , in cazul celei de a treia categorii, sansele de reusita sunt aproape nule, fapt care insa nu ii impiedica pe lingvisti sa incerce. In fond, o performanta de acest gen aduce, pe langa uriasul aport pentru stiinta, un bilet sigur catre istorie si catre nemurire pentru orice cercetator. In aceasta ordine de idei, va invit sa analizam impreuna opt dintre cele mai misterioase si mai incitante provocari ale lingvistilor din zilele noastre.

1.Scrierea etrusca (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)
Pentru cei pasionati de stiinta limbilor moarte, etrusca reprezinta poate cea mai frustranta dintre provocari. Si asta pentru ca a descifra etrusca este ca si cum ai incerca sa deslusesti de la zero o limba moderna, citind doar inscriptiile de pe pietrele funerare. Scrierea etrusca este realizata in vechiul alfabet grecesc, dar sensul cuvintelor, cu mici exceptii, reprezinta o mare enigma. Astfel, daca inscrisurile etrusce pot fi citite, nimeni nu are habar de ceea ce vor ele sa spuna. Exceptie fac doar cateva substantive proprii ce denumesc localitati sau personalitati deja cunoscute.
Etruscii au fost un popor preistoric, cu origini inca larg dezbatute de istorici, care s-au dezvoltat in nordul peninsulei italice si care au fost absorbiti de Imperiul Roman in secolul I i.Hr. Este clar astazi ca acesti oameni erau literati, lasand in urma mii de texte scrise. La fel de evident este si faptul ca ei au imprumutat literele vechiului alfabet grecesc de la colonistii eleni care isi fac aparitia in nordul Italiei acelor vremuri in jurul anului 775 i.Hr. Dar daca etruscii au imprumutat literele de la eleni, limbajul in care le-au folosit ramane nedescifrat. Asta si pentru ca etruscii scriau de la dreapta la stanga, opus fata de scrierea grecilor.
Lingvistii europeni au incercat vreme de peste un secol sa gaseasca un corespondent al limbii etrusce in limbile moderne, inclusiv in basca. Totusi, incercarile lor au fost sortite esecului. Etrusca este clar o limba non-indo-europeana si este privita ca un idiom izolat, asa cum este limba bascilor din nordul Spaniei. Singurele realizari ale cercetatorilor au fost reprezentate de descifrarea catorva cuvinte, in special nume proprii (Ruma – Roma, Clevsina – numele unei cetati etrusce, Fufluns – Dionisos). Pe langa acestea, au mai fost identificate circa 250 de cuvinte (vezi cazul termenilor ci – trei, avil – ani), desi disputele asupra corectitudinii acestor speculatii sunt inca departe de a fi finalizate.

2. Scrierea meroitica (scriere cunoscuta/limbaj necunoscut)

In primul mileniu inainte de Hristos, pe teritoriul Sudanului de azi, se dezvoltase o civilizatie infloritoare. Biblia vobeste despre Regatul Kus, in timp ce oamenii de stiinta mentioneaza Civilizatia Kusita (sau Meroitica, dupa numele capitalei Meroe), una dintre cele mai mari puteri ale acelor vremuri in Africa sub-sahariana. Kusitii au reusit chiar sa cucereasca in 712 i.Hr. Egiptul marilor faraoni, dand nastere celei de a 25-a dinastii, Dinastia faraonilor negri. 70 de ani au condus acestia destinele Egiptului, pana in anul 656 i.Hr., atunci cand conflictul cu asirienii ii silea sa se intoarca in tara lor de origine.

Hieroglifele meroitice dateaza in special din perioada care a urmat acestei infrangeri. Faraonii kusiti foloseau hieroglifele egiptene dar, incepand cu secolul al III-lea i.Hr., apar primele semne ale unei scrieri noi, scrierea meroitica. La fel ca si in Egipt, existau, de fapt, doua tipuri de scriere: cea oficiala, hieroglifica, folosita pe monumente, si scrierea cursiva, de zi cu zi. Pana in prezent au fost descifrate toate cele 23 de caractere care formau aceasta scriere antica, un veritabil alfabet asemanator celor moderne. Cel care a dus la aceasta performanta a fost egiptologul britanic, Francis Llewellyn Griffith, in anul 1911. El reusea la acea data descifrarea foneticii ambelor tipuri de scriere, folosind un artefact pe care erau reprezentate atat hieroglife egiptene cat si caractere meroitice.
La fel ca si scrierea etrusca, cea meroitica poate fi citita. Frustrant este insa faptul ca lingvistii nu au nici cea mai mica idee despre ceea ce spun scrierile kusite, si asta pentru ca meroitica este o limba total necunoscuta. Pot fi recunoscute cateva nume proprii, la fel ci si cativa termeni comuni (tenke – vest, ato - apa), dar asta e tot. In ciuda eforturilor din ultimul secol si a previziunilor lui Griffith, nu s-a identificat nicio limba africana care sa isi gaseasca un corespondent in vechea meroitica.

3.Scrierile olmeca, zapoteca si istmica
(scrierea olmeca – scriere necunoscuta/limbaj necunoscut;
scrierea zapoteca – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut;
scrierea istmica – scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Se stie astazi ca civilizatia maya, care a inflorit in America Centrala intre secolele III – VIII d.Hr., era una extrem de avansata si, implicit, literata. In fond, scrierea maiasa a fost descifrata in secolul XX, mai precis in anul 1952, de catre lingvistul rus Yuri Knorosov, scotand la iveala marturii ale existentei unui imperiu ce rivaliza din toate punctele de vedere cu Roma antica. Cu toate acestea, originile scrisului in Lumea Noua sunt cu mult, mult mai vechi si mai misterioase. Trei dintre ele atrag in mod deosebit atentia lingvistilor, cat despre ceea ce ne pot spune ele, nu putem decat sa speculam.

Probabil cea mai veche scriere central-americana, despre care avem informatii certe, este cea olmeca. Putine lucruri se stiu astazi despre civilizatia olmeca ce inflorea in urma cu aproape trei milenii si jumatate pe teritoriul de astazi al Mexicului (statele Veracruz si Tobasco). Cert este ca in cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizatie din Mezoamerica. In fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizatii Azteca si Maia si, mai mult, pot fi considerati parintii culturali ai acestora. Oamenii de stiinta au fost convinsi ca olmecii nu cunoasteau scrierea, asta pana in 1990, atunci cand arheologii scoteau la lumina un artefact pe care se aflau 62 de caractere olmece. Era dovada de netagaduit a unei scrieri antice pierdute. Fara descoperirea altor inscrisuri, nu exista insa nicio sansa de descifrare a acestui alfabet din negura timpului.

Civilizatia zapoteca, dezvoltata in regiunea Oaxaca inca din urma cu 2500 de ani, a avut, categoric, un sistem de scriere propriu. In sprijinul acestei afirmatii vin cele peste 1200 de artefacte pline de inscrisuri descoperite pana in prezent. Scrierile dateaza din perioada anilor 600 – 400 i. Hr., iar specialistii care au analizat calendarul zapotecilor, au ajuns la concluzia ca acesta se afla la baza impresionantului calendar mayas. Chiar daca mai exista vorbitori ai acestei limbi, descifrarea glifelor zapotecilor s-a dovedit cu mult mai dificila decat se asteptase cineva.

Ultima si poate cea mai controversata dintre scrierile mezoamericane este cea istmica. Unii savanti au numit-o epi-olmeca, desi dezbaterile asupra originii sale sunt inca foarte controversate. Dovezi ale existentei sale au aparut pentru prima data in anul 1992. Atunci, o statueta de jad, reprezentand un barbat imbracat ca o rata, acoperit cu circa 70 de simboluri necunoscute, era scoasa la lumina intr-un sit olmec. Statuia, botezata Tuxtla, a fost transportat la Institutul Smithsonian din Washington DC si, pana in 1986, a ramas singura dovada a acestei scrieri misterioase. In 1986 insa, mai multi pescari mexicani au scos din apa unui rau o placa uriasa de bazalt, cu o greutate de circa 4 tone, acoperita in intregime cu inscriptii in aceeasi scriere istmica. Artefactele dateaza din secolul II d. Hr., iar limbajul in care au fost scrise este probabil cel al nativilor din regiunea Tehuantepec. Cu toate acestea, cele doua texte sunt considerate insuficiente pentru a putea duce la descifrarea scrierii istmice.

4. Scrierea minoica (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

In anul 1900, reputatul arheolog britanic, Arthur Evans, descoperea la Knossos, in Creta, nu una ci doua scrieri necunoscute, apartinand vechii civilizatii minoice. Ambele erau redate pe placute de lut, si au fost numite: Scrierea Liniara A si Scrierea Liniara B. Ultima a fost descifrata in anul 1952 de catre arhitectul britanic Michael Ventris, ceea ce aducea in fata lumii cea mai veche scriere cunoscuta din Europa. Celalalt tip de scriere, Liniar A, a ramas, insa, nedescifrat pana astazi.

Scrierea Liniara B dateaza din anul 1450 i.Hr. Este o forma arhaica a limbii grecesti vorbita de grecii care cucereau Creta in acea perioada. Cealalta scriere, Liniara A, este cu mult mai veche si dateaza din secolul al XVIII-lea i.Hr. Este vorba de inscrisuri in limba minoana si reprezinta, de fapt, singura urma palpabila a culturii acestei misterioase civilizatii. Astazi exista circa 1500 de texte in minoana, majoritatea descoperite in Creta si alte parti ale Greciei, Turcia si chiar Israel. Cele mai multe dintre ele sunt, insa, scurte sau puternic afectate de trecerea timpului.

Simbolurile celor doua scrieri seamana izbitor, dar asta nu inseamna ca ele reprezinta acelasi lucru, pentru simplul motiv ca limba greaca si cea minoana erau diferite. Lingvistii pot citi Scrierea Liniara A folosind simbolurile din Liniara B dar nu pot fi siguri ca toate cuvintele sunt exprimate corect. Chiar si printr-un asemenea exercitiu, este evident ca sunetele sunt altele decat cele din limba greaca.

5.Rongo-Rongo (scriere necunoscuta/limbaj probabil cunoscut)

Insula Pastelui a fost de secole un loc al misterelor, iar scrierea vechilor locuitori ai insulei, rongo-rongo, nu putea face exceptie de la aceasta regula. Nimeni nu stie cand a aparut, desi legendele spun ca ea ar fi fost adusa cu barcile de primii oameni care au calcat tarmul Insulei Pastelui. Atunci cand olandezii au descoperit insula, in 1722, nu au descoperit nicio urma a acestei scrieri. Nici 48 de ani mai tarziu, in 1770, atunci cand spaniolii au incheiat primele tratate cu bastinasii, acestia din urma „au semnat” tratatele, dar scrierea lor nu semana deloc cu rongo-rongo. Nici capitanul James Cook, care a acostat pe Insula Pastelui in 1774, nu o mentioneaza. Primele relatari despre misterioasele inscrisuri apar in 1864, atunci cand un misionar francez nota descoperirea unei scrieri a carei stiinta a disparut in timp.In ciuda eforturilor episcopului de Tahiti, in 1870, nu s-a descoperit nici un localnic care sa o poata citi sau interpreta.

Lingvistii au descoperit asemanari intre simbolurile rongo-rongo si cele din scrierea vechii civilizatii a Indusului, dar o apropiere cat de mica intre ele doua este total exclusa. Un singur lucru se stie cu certitudine despre rongo-rongo, si acela este modul in care trebuie citit un inscris in aceasta limba. Cititorul incepe citirea textului din partea stanga, jos, a tablitei. Simbolurile sunt urmarite de la stanga la dreapta, pana la capatul randului. Apoi, tablita este intoarsa la 180 de grade, iar textul continua cu randul imediat urmator, tot de la stanga la dreapta. Ajuns din nou la capat, cititorul este nevoit sa intoarca din nou tablita la 180 de grade, operatiune care se repeta pana la finalizarea textului.

6. Scrierea civilizatiei Indusului (scriere necunoscuta/limbaj posibil cunoscut)

Stravechea civilizatie a Indusului s-a dezvoltat acum circa 5 milenii si jumatate intr-o zona in care regasim astazi o mare parte din Pakistan si din nord-vestul Indiei. Este o civilizatie invaluita in mister, cu atat mai mult cu cat nivelul sau de dezvoltare rivaliza si poate chiar intrecea culturile mesopotamiana si egipteana cu care a fost contemporana. Apogeul l-a atins acum circa 4500-3900 de ani, pentru ca incepand cu anul 1700 i.Hr, impunatoarele sale orase sa fie parasite in mod ciudat. Scrierea lasata in urma de acesti oameni este si ea o mica piesa din puzzle-ul misterului ce inconjoara civilizatia Indusului.

Astazi exista circa 5000 de inscrisuri in aceasta limba, cele mai multe dintre ele fiind descoperite pe peretii caselor sau, mai bine spus, ai ruinelor fostelor orase. Inscrisurile nu au mai mult de cinci simboluri, desi cel mai lung are 20 de semne. Un simbol care apare cu precadere este cel care reprezinta un animal mitologic, asemanator unicornului. Limba civilizatiei Indusului a murit probabil, odata cu locuitorii ei, desi se speculeaza ca ea si-ar putea gasi un corespondent in limbajele dravidiene care inca sunt vorbite in sudul Indiei. Daca aceasta ipoteza este corecta, ar fi posibil pentru lingvisti sa gaseasca asemanari intre scrierea civilizatiei Indusului si vechea forma de Tamil, idiom dravidian vorbit inca in India.

Spre exemplu, un alt simbol des intalnit este pestele. In vechiul Tamil, „peste” se pronunta „min”. Dar „min” are si un alt inteles, acela de „stea” sau „planeta”. In aceasta situatie, pestele poate deveni o imagine care sa desemneze un corp astral – la fel cum ai folosi o pictograma. Interesant este faptul ca, pana in prezent, au aparut peste 100 de variante ale descifrarii acestei scrieri. Nici una nu a fost confirmata de specialisti.

7. Proto-Elamita (scriere cunoscuta partial/limbaj necunoscut)

Proto-Elamita este cea mai veche scriere nedescifrata a omenirii – asta daca presupunem ca simbolurile din care este alcatuita reprezinta intr-adevar o scriere completa. A fost folosita acum peste 5 milenii in Elam, numele biblic al zonei vestice din Iran. Este o scriere aproape la fel de varstnica precum cea cuneiforma sumeriana, iar despre cei care au inventat-o se stiu la fel de putine lucruri pe cat se stiu despre scriere insasi. Aceste inscrisuri au precedat o alta scriere partial descifrata, Elamita Liniara, folosita in aceeasi regiune circa 750 de ani mai tarziu. La randul ei, Elamita Liniara a fost urmata de o alta scriere, una cuneiforma, folosita incepand cu secolul al XIII-lea i.Hr. Aceasta din urma este singura dintre cele trei scrieri descifrata complet.

Exista astfel trei tipuri de inscrisuri elamite, fiecare separate de aproximativ 800 de ani. Din nefericire nu exista nicio sursa care sa permita crearea unei legaturi intre ele. Apropierea dintre Proto-Elamita si Elamita Liniara este iarasi una controversata. Atunci cand primele marturii arheologice ale Proto-Elamitei au fost scoase la lumina in secolul XX, specialistii au fost convinsi ca este vorba de doua scrieri ce au la baza acelasi limbaj. Nu exista insa nicio dovada care sa sustina o atare afirmatie sau, mai mult, o legatura intre oamenii care au folosit cele doua sisteme. Proto-Elamita a fost studiata asiduu, dar intelesul simbolurilor a ramas inca un mister.

8.Discul Phaistos (scriere necunoscuta/limbaj necunoscut)

De la descoperirea sa in Creta, in anul 1908, discul Phaistos si-a castigat celebritatea in lumea oamenilor de stiinta, nu atat pentru mesajul pe care l-ar putea contine cat, mai ales, datorita suspiciunilor care vizeaza direct autenticitatea sa. In fapt, multi lingvisti il numesc Omul din Piltdown al vechilor scrieri, aluzie la faptul ca nu ar fi decat un fals extrem de bine realizat. De aceea, putini au fost cei care au incercat sa descifreze mesajul simbolurilor sale. Discul, cu un diametru de circa 15 centimetri, este alcatuit din lut ars si este acoperit cu 241-242 de simboluri (unul dintre ele pare sters), formate la randul lor din 45 de gravuri. Este tot ceea ce se poate spune despre acest artefact, fara teama de a depasi limitele stiintei.

Suspiciunile pleaca de la faptul ca discul, descoperit intr-un sit din secolul XVIII i.Hr., prezinta o scriere ce nu are corespondent printre vechile scrieri grecesti. Atunci, de ce nu s-au descoperit si alte inscrisuri care sa sustina ipoteza existentei unei civilizatii inca necunoscute? De ce simbolurile sunt unice in lumea elena? O teorie sustine ca discul a fi fost adus din Anatolia, si asta pentru ca unul dintre simboluri se regaseste pe o piatra funerara antica din aceasta zona. Daca totul ar fi adevarat pana la aceasta afirmatie, este posibil sa avem in fata dovada unei limbi non-grecesti?

Din pacate, lingvistii care au o reputatie de aparat evita sa discute despre discul Phaistos. Cel putin pana cand un alt inscris asemanator va fi gasit.

Pastrarea cartilor vechi
A fost elaborat un nou "test de mirosire" prin intermediul caruia se poate evalua gradul de degradare al cartilor vechi si al documentelor istorice.

Testul analizeaza si identifica compusii chimici din pagini, pe masura ce acestea se degradeaza. Metoda ajuta librarii si muzeografii care lucreaza la conservarea volumelor valoroase. Testul se bazeaza pe detectarea nivelurilor la care se afla compusii volatili organici eliberati de pagini, pe masura ce hartia intra in procesul de imbatranire si produce mirosul familiar de "carte veche".
Masurarea si mirosirea fiecarui document va duce in viitorul apropiat la crearea unei amprente specifice a fiecarui document.
http://www.descopera.ro/dnews/5103322-meseria-anului-mirositor-de-carti-vechi
http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/8355888.stm

Carti pe petale de trandafir

In onoarea lui Alexander Puskin, rusul Anatoly Konenko (de formatie architect) a transcris pe o carte miniaturala formata din petale de trandafir 10 poeme de-ale lui Puskin, al caror subiect sunt trandafirii. Cartile din trandafiri au cate 28 pagini-petale cu dimensiunile de 27x32 milimetri.
http://www.descopera.ro/dnews/4366087-a-scris-doua-carti-pe-petale-de-trandafir
Sursa : http://english.pravda.ru/society/stories/10-03-2009/107210-books_rose_petals-0/

Primul tipograf al Angliei – pe nume William Caxton - a descris în termeni foarte plastici noul meşteşug care se născuse cu doar 20 de ani mai înainte: „Pana mea s-a uzat de atîtea transcrieri, mîna mi-a obosit şi tremură, ochii mi-s extenuaţi, tot uitîndu-mă la hîrtia albă. Puterea mea de concentrare nu mai e aceeaşi, gustul de a munci nu mai e atît de proaspăt şi de viu ca mai înainte, ele slăbesc continuu, căci bătrîneţea se furişează tot mai mult şi trupul mi se şubrezeşte. Iată de ce, cu un suprem efort, şi cu cheltuieli mari pentru punga mea, m-am familiarizat cu această muncă şi am învăţat-o pentru a tipări pomenita carte în chipul şi felul în care o vedeţi aici. Nu e scrisă cu pană şi cerneală, ca cele de pînă acum.” William Caxton a trăit între anii 1422-1491. Originar din ţinutul Kent, s-a ocupat iniţial cu negustoria de pînzeturi, dar cu ocazia unei deplasări la Kőln cumpără de acolo o instalaţie de tipărit pe care o duce la Bruges. Prima carte în limba engleză a tipărit-o la Bruges în anul 1475. (The Recuyell of the Histoyes of Troye). Abia în 1476 a înfiinţat prima tiparniţă în Anglia, unde devine primul editor al „Povestirilor din Canterbury”, scrise de Geoffrey Chaucer. Tot în Anglia a luat fiinţă prima editură din lume, Oxford University Press, în anul 1478. Aceasta a fost înfiinţată de un tipograf din Köln: Theodorie Rood.