Hot City - Cultura urbana feminina

Cinematograful pentru bebelusi

Ce care ati citit deja profilul meu stiti: sunt mama. Chiar de doua ori. O data de aproape 10 ani si inca o data de 3 si-un pic. Jobul asta mi-a adus in viata nu doar nopti nedormite, momente de dumnezeiasca frumusete sau sedinte cu parintii, ci si vizite mai dese la … cinema. La asta chiar ca nu m-as/v-ati fi asteptat!

Am vazut tot ce se putea vedea in materie de filme de copii (indraznesc sa spun, capodopere in toata regula) de la Rattatouille si Wall E la Fantasia si Pinocchio. In medie merg o data pe saptamana la cinema iar weekendul trecut (al carui parfum de capsuni si cirese inca se mai simte) am fost chiar de doua ori: prima data la un film pentru copii, a doua oara la unul de arta. De fiecare data, cu ale mele copile.

Nu o mai vazusem de ceva vreme pe Emma Thompson asa ca am savurat Nanny McPhee 2, un film simpatic si educativ pe langa care Sex & the City (1 sau 2, nu conteaza) e un fel de Simona Sensual pe taram cinematografic. Cum spuneam, tot weekendul trecut am vazut si un film de arta. Un film evreiesc premiat la mai multe festivaluri: Du sollst nicht lieben (Nu ar trebui sa iubesti). Un spectacol…special!

In sala, inca vreo 9 mamici iar in jurul nostru: landouri, biberoane, zornaitoare, 3 copilasi care mergeau de-a busilea si inca vreo 2 peltici care stiau deja ce inseamna sa fii biped. Doua ore si un pic am fost ba cu ochii pe ecran ba pe … bipeda mea- ca nu cumva sa se traga de par cu prietena ei de … cinema. O viata mai usoara au avut mamicile ai caror bebelusi, prea mici fiind pentru placeri care presupun multa miscare, faceau si la cinema ceea ce stiau ei mai bine: dormeau. Mi-a fost nu-stiu-cum sa le fac poze femeilor fix in pauza lor de film, da' l-am prins pe un tatic cand astepta sa intre in sala si am facut poza mai sus :).

Am gasit minunata ideea unui cinema pentru mamici si copii asa ca am vrut sa il cunosc si pe omul din spatele ei. Il cheama Michael Wiedemann si este proprietar al unui lant de cinematografe de arta din Germania, unde periodic, la anumite spectacole, sunt admisi DOAR parintii cu copii de pana in 3 ani! Asa a iesi un interviu in care am vorbit cu Michael Wiedemann despre afaceri, despre arta si contradictia (sau nu?) dintre cele doua. Imi era greu sa inteleg cum poate rezista un business cu filme de arta!

Si i-am marturisit ca vorbeste, mai ales, romanca din mine; ca vin dintr-o tara unde cinematografele au fost transformate in discoteci tocmai pentru ca nu erau profitabile. “Nu trebuie sa te astepti la profit mare. In orice caz, nu trebuie sa faci totul doar pentru profit. Ci si pentru oameni” mi-a raspuns. M-am gandit ca reteta lui nu se poate aplica in Romania a carei clasa antreprenoriala este destul de anemica.

Si totusi… Am intrat pe site-ul European Audiovizual Observatory. Date statistice seci: in 2009 Romania a avut cea mai mare crestere europeana in privinta numarului de bilete de cinema vandute - o crestere de 31% fata de 2008. Ce inseamna asta? Ca proprietarii de sali de cinema au avut un profit mai mare fata de 2008; ca poate si-ar permite sa ruleze, asa, o data pe luna, un program Mama-Copil. Cand vor intelege oare oamenii de afaceri romani ca circuitul banilor e ca cel al apei in natura? Banul vine de la clienti si tot la clienti ar trebui sa se intoarca! Macar o mica, mica parte.