Te strecori pe usa la spital cu zambetul pe buze. Nu ai cum altfel, asa ai fost tu nascut, un optimist impatimit. Unde intri se deschid fetele si pungile. Lumea lasa tot ce avea in mana si vine sa te serveasca. Orice numai sa stea un pic in compania ta.

Iei si dai energie ca si cum ea nu ar putea circula intre oameni decat numai prin intermediul tau. Cum s-a intamplat asta nu stii. Asa ai aparut. De la 3 ani era suficient sa zambesti si usile se deschideau, oamenii se buluceau sa mai obtina un pic din tine, mai ca nu te pipaiau sa se asigure ca esti adevarat.

Dimineata era numai o intindere inaintea unui sir nesfarsit de victorii. Nici nu stii cum e sa pierzi. Parca nu ti s-a intamplat niciodata. Exceptand faptul ca ai pierdut banii de buzunar in casa a 5-a. Dar au sarit o gramada sa te ajute si ai facut o suma maricica si ati mers impreuna la cico, tu facandu-le cinste.

Totul a mers minunat. Pana astazi, cand esti la spital. Clatinandu-te de oboseala, mai buhait decat dupa 7 nopti de petrecere si cu o ceata care impaienjeneste simturile. De pereti se sprijina privindu-te cu indiferenta sau ura o ceata de umbre. Aiurea imbracati, buhaiti si impaienjeniti. Ura?!? Unde este multimea care sa te aduleze si sa se dea la o parte, asistenta care sa iti zambeasca emotionata si sa te duca pana la doctorul, care, luandu-te de umeri ca doi amici, sa iti multumeasca de vizita spunandu-ti ca nu ai nimic?

Ai picotit pe un scaun nebagat in seama, anonim, peste 40 de minute. In cele din urma, doctorul te-a intrebat rastit ce ai fara sa ridice ochii. Te faci mai mic decat ai fost vreodata. Ii spui ca nu dormi. Iar voi, ce m-ati plictisit, replica el. S-a umplut lumea de voi.

Dispretul sau e atat de evident incat aproape devii lucid, dupa mai multe zile. Nu aveai ce cauta acolo. Cel putin pana nu aveai capul crapat. Esti trimis la psiholog, sa iti explice el.

Cum ca ai crescut intr-o perioada in care oamenii iti dadeau fiindca aveau de unde. Si acum nu mai au. Nici timp sa iti vada zambetul. Si nici dispozitie. Spui bancuri si lumea in jur nu mai rade la ele. Ba chiar te priveste circumspect. Intri dand usa de perete si nicio energie nu se mai declanseaza. Depui efort acolo unde totul iesea de la sine.

Nimic nu se mai intampla. Esti bufonul. Esti luxul cu care nu mai au ce face.

Credeti ca asta nu este un trend alert? Sa ridice mana cine mai poate dormi linistit in ultima vreme. Si apoi ne intalnim la doctor, printre umbre.