De fapt, ca sa fiu jurnalistic-corecta, titlul complet al filmului e “Ponyo pe o stanca la malul marii”. Eu l-am vazut in cadrul Festivalului de film pentru copii “KinOdiseea”, si nici ca se putea gasi un eveniment mai potrivit pentru el.

Asta pentru ca “Ponyo” al japonezului Hayao Miyazaki e exact genul de film la care sa va duceti linistiti si cu placere copiii, nepotii, verisorii, fratii mai mici si in general orice fel de tanc: targetul e, dupa parerea mea, undeva intre 4 si 10 ani. A nu se interpreta aceasta afirmatie drept o apreciere nefavorabila, ba chiar din contra. E vorba de un film pentru copii fermecator, lipsit de imagini inspaimantatoare, de violenta, de glume proaste, de bolile astea care cam bantuie productiile de gen in zilele noastre. Miyazaki a avut un singur scop, probabil: o poveste inocenta si draguta care sa le placa si sa-i incante pe copii, fara sa incerce sa-i atraga si pe oamenii mari facandu-le cu ochiul prin poante cu subinteles.

De fapt, “Ponyo” e inca o variatiune pe tema Micutei Sirene a lui Andersen: printesa marina care, de dragul unui om, vrea sa ajunga si ea o fiinta umana. Numai ca aici, printesa nu-i o sirena, ci un pestisor auriu (cel putin asa ni se spune; eu nu mi-as fi dat seama dupa infatisarea personajului), si nu prinde drag de un print de pe pamant, ci de un baietel de 5 ani, Sosuke. Iar in povestea lui Miyazaki nu exista personaje negative: nici o vrajitoare rea nu-i sta in cale lui Ponyo, doar tatal ei ingrijorat care incearca, prin mijloace non-malefice, sa o aduca inapoi acasa, in adancul marii.

Am citit pe Internet recenzii in care era criticata ‘animatia neglijenta’; ori am eu o problema cu vederea, ori oamenii sunt rai si invidiosi, dom’le. Nu numai ca filmul nu e animat neglijent, dar arata superb. Secventa de inceput, spre exemplu, contine zeci si sute de creaturi marine, desenate de mana, din ce-am inteles, chiar de Miyazaki. Da, fiecare in parte. O munca titanica si putin anacronica daca ne gandim ca acum e la moda animatia computerizata in care un simplu software duce greul. Fundalurile sunt picturi in acuarela, in culori vii. Daca din punct de vedere al scenariului, pentru mine una Ponyo n-a fost prea ofertant, m-am putut uita in schimb cu gura cascata la frumusetile de pe ecran.

Caci aici ajungem si la problema principala: odata ce ai ajuns la varsta la care simti nevoia ca povestile sa aiba o logica, probabil ca ai cam depasit raza de actiune a filmului “Ponyo”. Eu nu m-am putut impiedica sa ma intreb, de exemplu, cum de mama lui Sosuke accepta atat de usor explicatia: “Ea e prietena mea Ponyo care s-a transformat din pestisor in fetita”, dar e posibil ca pentru un spectator de 6 ani sa sune cum nu se poate mai firesc. Toti adultii din film sunt exact la fel de aerieni si de iresponsabili ca si copiii, iar parintii lui Ponyo, vrajitorii marini, sunt...dar ce sunt ei, de fapt? Habar n-am. Nu sunt convinsa ca am inteles. Asta a fost insa si intentia lui Miyazaki. “Vreau sa fac un film care sa fie inteles de toti copiii de 5 ani, chiar daca parintii lor n-or sa inteleaga nimic”, a zis el. Ceva am inteles si eu, totusi: filmul e extraordinar de optimist, “luminos” de-a dreptul. Asta nu ne strica nici noua, astora care nu mai credem in magie.

Nu cred ca “Ponyo” va avea parte de distributie pe scara larga in Romania, dar il puteti vedea si in cadrul Festivalului Anim’Est, sambata, 3 octombrie, la cinematograful Elvira Popescu de la Institutul Francez (ora 19:00), si duminica, 11 octombrie, la Patria (ora 14:30). De altfel, regizorul Hayao Miyazaki va fi invitat special al festivalului.