La drum cu matusa mea este o carte delicioasa. Ar trebui citita in momente de relaxare totala, ca sa poti sa degusti fiecare moment, asa cum fac si personajele. Totul este incredibil de lejer, desi intamplarile prin care trec personajele numai lejere nu s-ar putea numi – trafic de aur, furturi de tablouri, plimbare din Anglia pana in Turcia si apoi printre mafiotii si agentii CIA din America de sud.

La asemenea aventuri te-ai astepta ca personajele sa fie cine stie ce blondine cu picioarele de doi metri, niste 007 bine bronzati si cu muschi, oameni din lumea buna si suspusa. Hm… nu. Este vorba de un bancher corpolent iesit la pensie care inca mai are probleme cu descoperirea identitatii propriilor parinti si de matusa sa care se da doamna fatala la peste 70 de ani.

La o prima vedere bancherul cultiva gherghine si matusa amintiri despre barbati care au trecut prin viata ei. La o a doua vedere matusa are un servitor negru cu care intretine relatii sexuale iar bancherul tine corespondente plicticoase cu fiica urata si plicticoasa a unui fost client. La o a treia vedere matusa scoate ilegal lingouri de aur din tara si bancherul isi planifica nunta cu o pustoaica de 16 ani careia ii plac poeziile despre morti. Si tot asa… nu exista limite

Sincera sa fiu il cam invidiez pe bancherul in cauza. Asa, din senin, a aparut o matusa care nici cand ar fi trebuit sa fie de mult oale si ulcele nu se potoleste. Ei vorbesc la varsta a 5-a ca si cum ar avea toata viata inainte. Si nu e vorba aici de crescut nepoti sau de luat o noua canapea in sufragerie (ceea ce fie vorba intre noi ne poate da oricand serioase dureri de cap timp de cateva luni oricaruia dintre noi). Nu. Este vorba sa iti reconstruiesti averea rapid. Este vorba sa te muti intr-o noua tara. Sa inveti o noua limba. Sa inveti obiceiuri care nici macar nu ti-au trecut vreodata prin cap ca ar exista.

Adica aventura, asa ca la 20 de ani. Si multa libertate pentru ca personajele in cauza nu au nimic de pierdut. Ele nu au mentalitatea de a acumula incetul cu incetul si nici nu tin la ceea ce au in prezent. Ar putea sa zburde la nesfarsit din continent in continent incercand si vazand de toate. Si totul la un nivel de stres similar cu cel pe care il am eu cand incerc un restaurant nou si nu sunt sigura ca imi va placea mancarea. Da, cu totii ne-am dori o astfel de viata, una in care nu te constrange nimic, nici macar propria fire.

Desigur, pentru o astfel de performanta trebuie sa fii cu adevarat indragostit de viata. Exemplar pentru acest sentiment mi se pare o poveste a unui batran care paralizat fiind si cu o speranta de viata de aprox 50 de saptamani a cumparat un conac cu multe camere si in fiecare saptamana se muta cu patul si perfuzia in una, ca sa simta ca traieste mai mult. Ceea ce e perfect adevarat, e ca si cum nu ai trai o viata, ci mai multe.

Unde e matusa mea sa ma salveze?