Cartea asta, si in general orice carte de Giovanni Papini, nu se numara printre cele pe care e sanatos sa le enumeri drept carti preferate la un interviu de angajare. Risti sa nu faci impresie prea buna, din cauza ca Papini era un simpatizant al fascismului. Nu e tocmai corect, totusi, sa judecam ce-a scris omul dupa apucaturile omului. Si Knut Hamsun, de exemplu, avea inclinatii naziste.

Gog nu e propriu-zis un roman, ci mai degraba o colectie de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, reunite de perspectiva comuna a unui narator cinic. Personajul cu nume biblic care da si titlul cartii este un multimilionar mizantrop, cu infatisare monstruoasa, care ajunge sa-si petreaca sfarsitul vietii intr-un spital de nebuni si accepta sa povesteasca multele peripetii din multele sale calatorii.

Avand din principiu scuza asta, ca cel care ne vorbeste e un monstru si un mizantrop, Papini isi permite sa spuna, prin intermediul lui, practic orice. Si nu se jeneaza sa atace tot ce altii ar considera inatacabil, de exemplu diverse personalitati ale vremii, carora, prin intalnirile imaginare cu Gog, li se atribuie calitati nebanuite dar mai ales defecte.

Avem parte asadar de interviuri fictive cu Gandhi, Einstein, Freud, Henry Ford, Thomas Edison, H.G. Wells. Un capitol care a fost cenzurat in traducerea ante-Revolutie a cartii e o intalnire cu un Lenin pe moarte, care spune, nici mai mult nici mai putin: „Visul meu e sa transform Rusia intr-o imensa inchisoare”. Ah, si daca tot l-am pomenit pe Knut Hamsun, sa stiti ca apare si el, pe post de vedeta sufocata de propria celebritate.

Dar domeniul preferat in care loveste Papini, cu glasul lui Gog, este chiar arta. Dupa ce isi intocmeste o lista de carti care trebuie citite, capodopere ale literaturii universale, Gog ajunge la concluzia ca sunt, toate, niste tampenii. Hamlet: un las care, pentru a-si razbuna tatal asasinat, impinge o fata care il iubeste la moarte. Don Quijote: un nebun slab si un nebun gras pleaca in lume sa se aleaga cu ciomageli. Madame Bovary: plicticoasa poveste a unei adultere de provincie care se plictiseste si la sfarsit se sinucide.

Alte ramuri ale artei nu sunt nici ele scutite. Un sculptor in fum, un dirijor al unei orchestre mute, un teoretician care propune ca intru autenticitatea artei teatrale, Desdemona sa fie sufocata pe scena cu adevarat: toti acesti presupusi artisti pretind sa fie finantati de Gog.

Mai gasiti in “Gog” multe alte povesti ireverentioase. Una despre o insula care poate hrani un numar fix de oameni, asa incat ori de cate ori se naste un copil trebuie sa se traga la sorti uciderea cuiva, de exemplu. Dar finalul cartii e surprinzator de ne-cinic si de plin de caldura. Eu zic ca nu e timp pierdut daca o cititi. Polirom a (re)editat-o in 2009.