Pe mine una titlul m-ar face sa ma gandesc, in necunostinta de cauza, la un film cu zombie, eventual cu o usoara tenta XXX. Doar ca nici vorba de asa ceva: cartea de fata e un roman cat se poate de serios despre cel de-al doilea razboi mondial. (Nu, nu despre Hitler. Slava Domnului. Cele o mie de documentare despre Hitler de pe Discovery cred ca ne-au ajuns tuturor. )

De fapt, cum se lauda editura pe coperta, e chiar cel mai bun roman scris vreodata despre razboi, conform San Francisco Chronicle. Sa zicem ca ii credem pe cuvant pana apucam sa citim toate romanele despre razboi scrise vreodata. A, si autorul, Norman Mailer, este si castigator al premiului Pulitzer, de 2 ori.

Stim cu totii de cand eram mici: fetitele se joaca cu papusile, baietii se joaca cu soldateii. Rationament care ar fi normal sa se pastreze si mai incolo: femeile citesc romane de dragoste, barbatii citesc romane de razboi, nu? Ei, bine, eu  am luptat cu curaj impotriva acestor prejudecati citind o carte de 500 de pagini despre soldati.

Ca sa fiu sincera, nu a fost nici o lupta, l-am citit pana la capat pentru ca mi-a placut si l-am terminat destul de repede, fara sa gasesc ca am facut vreun efort deosebit. Stilul lui Mailer e foarte usor de citit, probabil si din cauza ca meseria lui de baza era cea de ziarist, iar ziaristii sunt obisnuiti sa nu vorbeasca cu floricele si ascuns pe dupa cires. De altfel, Mailer si-a bazat cartea pe propriile experiente din razboi, unde a dat piept personal cu ororile luptei si cu pericolul de a fi fata in fata cu moartea zi de zi!

Bine, fie. Nu prea a dat piept, a fost un simplu bucatar pe front, dar asta nu inseamna ca nu stie despre ce vorbeste.

Povestea se invarte in jurul a treisprezece soldati americani aflati in misiune in Japonia, precum si a catorva ofiteri superiori. Pe de o parte, ii avem pe cei 13 (care, ca in povestea cu cei zece negri mititei, se tot imputineaza pe parcurs) incercand sa cucereasca o insula intr-o misiune practic sinucigasa, in fruntea careia e trimis un locotenent foarte destept si foarte rafinat, drept pedeapsa ca nu a fost cuminte si l-a suparat pe general. Pe de alta parte, ajungem sa ii si cunoastem pe fiecare dintre soldatii din poveste prin flashbackuri.

Dupa cum va puteti imagina, intr-o asemenea carte nu prea e loc pentru romantism si alte lucruri asemanatoare- e insa o carte foarte palpitanta, pe care nu am putut-o lasa din mana pana n-am aflat cum s-a terminat ingrozitoarea misiune pe insula Cu Nume Japonez Pe Care Nu L-am Retinut, precum si conflictul dintre locotenentul inteligent si educat trimis „de sus” si sergentul cel sadic Croft, mai din topor, dar mai calit in lupta. Acest Croft e unul dintre cele mai inspaimantatoare (si deci interesante) personaje negative peste care am dat in carti.

In general, partea cea mai buna a cartii consta in caracterizare si in jocurile dintre personaje. Locotenentul si generalul, de pilda, sunt niste oameni foarte destepti si au dialoguri lungi, pline de profunzime, dar in cunostintele lor practice despre razboi nu sunt cu nimic mai breji si nu pun mai mult pret pe vietile soldatilor decat niste copii care s-ar juca cu soldatei de plumb. Deci, daca sunteti genul de om care vrea sa traga invataminte din orice produs cultural pe care il consuma, cititi cartea asta ca sa va convingeti inca o data ca razboiul e o prostie. Dar asta stiam cu totii deja oricum.