Acest titlu oarecum sentimental ..bine, recunosc, foarte sentimental! apartine unei carti care era printre preferatele mele in vremurile tineretilor mai idealiste, si pe care m-am bucurat sa o regasesc intr-o editie mai noua (Humanitas, Cartea de pe noptiera) ba pe deasupra si la reduceri.

Animalele din titlu nu sunt insa pisoiasi pufosi sau catelul din “Lassie”, ci ditamai bizonii, iar copiii  nu sunt copiii, ci mai degraba adolescenti. Actiunea se petrece (vai, ce formulare scolareasca) intr-o tabara de vara din Arizona, rezervata baietilor bogati si de familie buna. Deviza organizatorilor: „Trimiteti-ne un baiat vioi si noi va dam inapoi un cowboy!”

In tabara cu pricina, viitorii cowboy invata sa traga cu pusca, sa calareasca, sa joace baseball si alte apucaturi barbatesti dar mai ales americane, care vor face din ei niste barbati americani adevarati. Eroii cartii sunt sase baieti care reusesc performanta de a iesi ultimii la toate intrecerile. Echipa lor, bataia de joc a intregii tabere, poarta porecla sugestiva de, va rog sa ma scuzati, Pisaciosii, nume potrivit caci doi dintre ei fac cu adevarat pipi in pat.

Intr-o zi, instructorii ii duc pe toti baietii sa priveasca o alta distractie americana: impuscatul “sportiv” al bizonilor dintr-o rezervatie de catre vizitatori insetati de sange. Ceata de Pisaciosi e atat de traumatizata, incat ia hotararea sa elibereze, cu orice pret, toti bizonii. De aici, cartea devine un road-movie (de fapt, ar trebui sa zic road book) pe jumatate vesel, pe jumatate trist (si bineinteles, sentimental-idealist).

E o poveste de citit de catre oamenii care simt ca li se face parul maciuca de indignare atunci cand aud de cruzime fata de animale, pentru ca autorul, Glendon Swarthout, rezoneaza din plin cu acest gen de sensibilitate. Si e o poveste de citit de asemenea de catre cei care sunt interesati de modul de viata american, pentru ca un roman cu bizoni, cowboy, baseball si o vacanta la Marele Canion nu poate sa fie decat foarte american, cu tot cu stilul “cinematografic” si usurel al scriiturii.

Cand am citit prima oara cartea eram un biet copil induiosat de trista poveste a bizonilor din America si cum au fost ei decimati intr-o veselie de natiunea al carei simbol sunt. Cum pot niste oameni care altminteri vor sa para normali sa impuste de placere niste animale inchise intr-un tarc si sa numeasca chestia asta vanatoare (din ce inteleg de pe site-ul departamentului de vanatoare si pescuit al statului Arizona, se practica si in ziua de azi).

Acum insa m-am bucurat si ca mi se canta in struna vizavi de aversiunea pentru principiul selectiei naturale pe criteriul fortei fizice brute. Sa stii sa te bati, sa folosesti o arma, sa castigi intreceri sportive- iata tot atatea lucruri irelevante pentru cat e un barbat de barbat, sau pentru cat e un om de om, asa, in general, daca ma intrebati pe mine. In cazul de fata, cei mai curajosi si “barbati” s-au dovedit niste paria care nu erau in stare sa nimereasca un cos de baschet nici daca viata lor depindea de asta. Ceea ce imi place. Desi s-ar putea sa fie o abordare nu foarte americana.