Marturisesc ca am o slabiciune pentru cartile despre scriitori, filmele despre cineasti si asa mai departe. Genul asta de meta-analiza mi se pare intotdeauna interesanta, pe de o parte pentru ca ai ocazia sa tragi cu ochiul la procesul de creatie, pe de alta parte pentru ca, oricat ar insista autorul ca e vorba de fictiune 100%, nu te poti impiedica sa te gandesti ca te lasa sa iti faci o idee despre felul in care se raporteaza el la meseria si publicul lui.

Tinand cont care e titlul cartii, cred ca nu dezvalui mai mult decat e cazul si nu va mira pe nimeni daca spun ca e vorba despre niste fete care se sinucid. Cele cinci surori Lisbon si parintii lor severi locuiesc intr-o suburbie americana tipica si duc o viata retrasa, iar baietii din vecini le adora de la distanta ca pe niste zeite misterioase. Si zeite misterioase raman si dupa ce aleg sa-si ia viata.

Titlul complet este – Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele si alte lucruri pe care le-am invatat de la viata. Si este o carte de memorii scrise de Alan Alda. Cu siguranta vi-l aduceti aminte din MASH, serial de comedie care ne facea sa radem in fiecare zi pe cand aveam 20 de ani.

In romanul lui Nikos Kazantzakis (autorul mult mai cunoscutului “Zorba grecul”), avem o demonstratie literara foarte extinsa a acestui adevar: in numele lui Dumnezeu se practica imbuibarea, furtul si chiar crima, iar mila pentru saraci si spiritul de sacrificiu sunt interpretate drept semn de nebunie.

Refuz sa ma refer la aceasta carte cu titlul sub care e comercializata la noi de editura Polirom, “Surorile Boleyn”, pentru ca e tradus gresit. Titlul original, “The Other Boleyn Girl”, sugereaza foarte bine adevarata tema a cartii: rivalitatea dintre surori, doua fete ale aceleiasi monede.

Ca si eroina cu acelasi nume a cartii ei “Portocalele nu sunt singurele fructe”, Jeanette Winterson e lesbiana si a crescut intr-o familie foarte religioasa. Dupa cum va puteti da seama, un asemenea mediu nu a fost prea prietenos cu orientarea sexuala a nici uneia dintre cele doua Jeanette.

Autorul acestei carti, Antoni Casas Ros, a refuzat sa-si arate pana acum fata in public. Se presupune ca a fost desfigurat in urma cu multi ani de un accident de masina. Nu m-as mira sa fie doar o poveste menita sa-i sporeasca popularitatea artistica. Pe de alta parte, nu m-as mira nici sa fie adevarat. Viata e de multe ori mai ciudata decat fictiunea.

Trecand peste faptul ca autoarea e castigatoare de Nobel – si eu in general sunt curioasa ce le poate pielea unor asemenea premianti contemporani- romanul asta e de un grotesc fascinant. De citit cand sunteti intr-o dispozitie cinica si plina de mizantropie.