Tara Romaneasca, tu lesne pre tine ai stapani de n-ar hi domnii tai cei lacome ce sintu pricina pieirii tale!

Astern asta slova in prag de cumpana a tarisoarei noastre, gandind pururi numai la voroavele mestesugite si, vai, cu temei asternute de-un fartat, cum ca domnii nostri cata doar a stapani, fara a vrea sa agonesasca si-un nume bun la tara, ce cauta desfranati numa in avutie sa stranga, care apoi totus sa risipeste si inca si cu primejdii caselor lor ca blestemul saracilor, cum se dzace, nu cade pre copaci, catu de tardzau.

Asijderea graia el in leat 1600 si nica in ograda mica a noastra nu s-o preschimbat.

Amu ne striga pristavii ca pentru oaste la domnie sa ne aratam si punem destu pe scarbavnicile hrisoave intru aflarea noului domn. Si-apai nice unul nu vrea a se duce, caci fiecine stie cum fara de socoteala si fara de temeiu in loc de folos tarei cu tatii i-au adus pieire, ca si atunci si amu in vremile noastre, cu multa nescoteala si nesabuinta mare cumpana ne-au prilejit.

Ca imbla sarmanii oameni pre ulite fara de pitaci in pungi si se roaga pe la usile negustorilor  a le da un darab de pita si sunt degraba zgorniti, caci nime n-are cunoastere de rostul ziuei de mai poi.

Schimbatu-s-au veziriul, in scarba, de trei deti si toate sade acum fara de nicio socoteala, iara cei mai fragezi nice cu gandul nu or mai gandi sa deie domniei girul nice peste veacuri, de-a fi sa vecuiasca careva leat.

Greu mi-a fostu preaiubite cetitoriule a scri de aiaste tulburi vremi, caci jungherul deopotriva asupra capatinilor noastre atarna, si mare mahniciune si voie rea s-a abatut asupra tarei noastre, cand chiara si cei ce i-am trimisu cu jalba inalta la curtea cea mai mare numa de domnie grija n-are.

Si-am scrisu eu asijderea pentru a fi de trebuinta pentru rasul si batjocura cetitoriului, numa caci rasul si batjocura is pre noi insine amu.

Istovit-am eu de scris aciestea azi, la ceas de seara si in neagra amaraciune.