Vreau sa gasesc o reteta pentru a scapa de senzatia “la ei e mai bine” pe care o am de fiecare data cand ma intorc in Romania. Culmea este ca atunci cand sunt pe meleaguri straine nu ma gandesc deloc ca in Romania “e mai rau”. Probabil fiindca avem cu totii in noi atasamentul acela care ne face sa ne fie dor de casa, chit ca atunci cand ajungem acasa ne luam cu mainile de cap si ne intrebam: Oare ce a fost in capul meu?

 Mi-e si mai rusine sa vorbesc despre asta fiindca am plecat, chipurile, definitiv, si-apoi m-am intors. Odata solutionata problema pentru care m-am intors, nu am mai plecat din nou, ceea ce ma face sa ma intreb iar: Ce a fost in capul meu? Intreband alti “intorsi” am aflat ca ei au reusit sa-si gaseasca diverse motive, de la  “acolo ma tratau ca pe un strain” pana la “aici ma simt mai bine, sa aud romana pe strada”. Eu nu am reusit sa ma pacales in halul asta. Eu recunosc sincer ca habar nu am ce m-a apucat. Singura explicatie pe care o am este ca m-a prins letargia romaneasca, acest mioritic “laissez-faire”, ornata pe alocuri cu impresia ca lucrurile au inceput sa se schimbe spre bine.

 Stim cu totii ca asta nu e adevarat, cel putin nu in masuratori compatibile cu durata noastra de viata. Un istoric, peste vreo mie de ani, va putea spune ca Romania a mers spre bine in cei 200 de ani trecuti de la Revolutie. Din pacate sau din fericire pentru noi e egal ca trec 200 de ani sau o era glaciara. Alte explicatii ale diversilor ar fi ca au venit aici sa schimbe lucrurile.

 Eu nu-i vad decat scufundandu-se in modul de viata care exista deja si exultand la gandul ca exista bloguri, forumuri si retele sociale unde sa isi verse naduful, sa zugraveasca o realitate sumbra sau sa faca pe justitiarii. In acelasi timp insa pur si simplu traiesc aici, si asta nu schimba nimic. Stii ce schimba lucrurile? O tara din care sa plece toti oamenii care muncesc. Da. Atunci abia nu va mai fi nimic de furat, nimic de parazitat, nimeni care sa ia credite aberante pentru care sa trudeasca si copii lui, nimeni care sa voteze hoti. Pur si simplu.

Stiu ca la noi nu e rau. Stiu si unde e mai rau, iar unde este mai rau este foarte, foarte rau. Asa si? Cand aud pe cate cineva ca isi ofera consolarea asta, imi vine sa il palmuiesc. Pentru asta traiesti? Sa te bucuri ca ti s-a oferit sansa geografica de a te naste undeva unde nu e foarte rau? Spune-mi atunci. O condamni pe femeia afgana daca reuseste sa fuga din tara si sa se refugieze undeva unde cere azil politic, scapand astfel de o viata de sclav? Nu. Dar de ce oare? Fiindca pentru ea e mult mai rau! Putea fi mai rau si pentru tine.

 Scara asta a raului incepe intotdeauna de la noi in jos. Pentru ca suportam, inseamna ca statutul nostru e aproape ca si dezirabil, si abia de aici in jos trebuie sa ne ingrijoram. Intre timp, daca alunecam incet in jos nici nu ne dam seama, fiindca alunecusul asta e adeseori impachetat in atatea hartii incat nici nu bagam de seama.

 Si apoi ne facem o vacanta afara, sau plecam cu jobul, fie ce-o fi, ne intoarcem foarte multumiti de ce au ei, scriem cate ceva pe blog. Iar la sfarsit adaugam o mica critica: “Dar si la ei am intalnit gropi in drumul care ducea de la non-sop spre posta, in satul de munte X. Si amenzile lor de circulatie sunt foarte mari.” Si apoi ne bucuram ca avem posibilitatea sa mai contractam niste credite, ca putem sa surfam prin criza si probabil pe undeva mandria ca nu parasim corabia care se scufunda tocmai de greutatea noastra.

N-o sa pot fi niciodata atat de ipocrita. Da, la ei e rau ca nu-mi apreciaza realizarile, fiindca sunt mandri iar eu un strain. La noi insa e si mai rau fiindca nu-mi apreciaza realizarile, fiindca nu-i intereseaza. Intre invidia “lor” si nepasarea” noastra” as alege varianta celor care macar au observat. Da, e greu fiindca trebuie sa invat sa folosesc mereu o limba straina. Nu e greu insa sa invat sa ma strecor mereu prin spatele altora, prin curbe, sinuozitati si alinturi ca sa pot obtine ceva, ceva ce dincolo pot cere cu un simplu te rog?

 Pur si simplu nu mai vad sperante, gruparea asta de oameni care are 20 si ceva de milioane zace intr-o balta de mici automultumiri care ii sunt suficiente pentru traiul de pe o zi pe alta. Despre restul poate mereu vorbi, si e de-ajuns. Am auzit despre o miscare Facebook de a strange romanii inapoi in tara unde sa faca...ceva. Fie ca persoana care a intiat-o a fost sincera in demersul ei, fie ca a fost selectionata si indrumata, rezultatul finit e acelasi. Sa actionam cumva, pe Facebook. Sa ne adunam sa discutam. Trimiteti un mail.

 Mi-ar placea sa mai am avantul tineretii pentru a face o contraoferta tuturor spinarilor cu care tara asta cara bani spre beciurile unora. Sa ii indemn sa plece si sa le arat si cum. Ar fi o distractie si tot un manifest Facebook, jenant si romanesc cu seva. Asa ca mai bine zic sincer ca nu plec acum, azi, fiindca sunt in aceeasi mlastina, care ma trage si pe mine de picioare. Insa recunosc: imi miroase urat, ma deranjeaza, si dau din rasputeri din maini sa ies.