In vremea comunismului gradinita, caminul si cresa erau locuri magice in care zeci de copii erau ignorati laolata in camere inalte vopsite in verde mucegai. Imi amintesc cu tandrete de camera mare si friguroasa a cresei, de patuturile cu vopseaua alba a zabrelelor sarita pe alocuri, de ingrijitoarele cu bonete albe si mers leganat de rata.

Chiar langa camera ingrijitoarelor si aproape de bucatarie se afla obiectul cel mai frumos din intrega cresa, o chestie mare, metalica de culoare verde crud. In vopseaua veche se puteau distinge urmele altor degete care l-au mangaiat. Stiu asta cu siguranta, doar am privit verdele acela neuniform de mii de ori.

Mi se parea insa ciudat ca minunatul obiect, vopsit in cea mai frumoasa culoare de pe pamant, era folosit pentru a cantari saci de cartofi.

Din care intodeauna se scurgea un praf cenusiu ce lasa dare de murdarie pe verde. Dar era normal, doar pentru asta sunt folosite cantarele industriale. Pentru a cantari cartofi.

Apoi am crescut si am ajuns in caminul de peste drum, o veche casa boiereasca. Era tare frumos acolo.

Ferestrele mici si soba de ceramica din colt faceau aerul de iarna acceptabil. In plus 30 de de copii adunati intr-o camera degaja suficienta energie sa se incalzeasca macar atmosfera.

La gradinita insa mi-a placut cel mai mult. Iubeam tare mult activitatile de acolo. Mai ales cele din aer liber. Imi amintesc cu imensa placere cum educatoarele ne adunau cate 2-3 grupe, ne asezau intr-un cerc imens si cantam cu totii: “Bate vantul crengile/ Se-nvartesc moristile..”.

Fiecare vers era insotit de o miscare menita sa ilustreze cuvintele asa ca ba ne laganam ca niste copaci indoiti de vant, ba ne invarteam mainile ca niste moristi, ba ne inchipuiam ca taiem lemne atunci cand “Tata taie la rindea”.

Era cu adevarat impresionant sa vezi zeci de copii facand aceleasi miscari, zi de zi, de cateva ori la rand. Simteam cu adevarat ca fac parte dintr-un intreg, dintr-un mecanism imens care imi cerea sa imit crengi de copac si rindele.

Acest unic sentiment de apartenenta nu a fost repetat decat de ridicatul in picioare dimineata la scoala si schelalaitul celor “Trei culori cunosc pe lumee.. “.

Ramane insa o necunoscuta pentru mine de ce in ziua de azi, simpla idee de a merge la un concert si de a canta impreuna cu sala si formatia de pe scena imi da fiori de groaza.

Sursa foto: La trecut