Lucrurile scrise de Monica pe blogul ei, paidece.blogspot.com, nu sunt extraordinare, senzationale si nemaivazute. Si totusi, le citim. Eu una, cel putin, da. Pai, de ce? Pai pentru ca-s pline de ironie, autoironie si mai ales haz. Si de necaz, si de bucurie, indiferent ca e vorba despre prietenul ei cunoscut sub numele de Popescu, despre pisica sau despre peripetii si stangacii de zi cu zi. Monica se pricepe sa transforme intamplarile banale in comedie de situatie. Ia sa aflam mai multe despre ea.

Nadia: Pai cand si de ce te-ai apucat de blogarit?

Monica: Pai... prin 2008 m-am apucat de bloggarit pe bune, cu blogspot.com in coada. Pina atunci (adica de prin 2006), scriam diverse chestii pe contul meu de Yahoo360.

Mai complicat a fost cu titlul blogului. Voiam ceva care sa ma reprezinte si aveam doua optiuni: prima, o fraza de-a mea foarte frecventa, “asa, si?!”, mi s-a parut aroganta si nesimtita. Asa ca m-am oprit la cea de-a doua, poate mai bine definitorie pentru mine: “pai de ce?”. Am obiceiul sa intreb tot timpul. Sint curioasa ca o pisica batrina care sta la poarta. Vreau sa stiu tot si, mai ales, vreau sa stiu cum si de ce se intimpla.

Consider terapia prin scris o chestie foarte eficienta. Te ajuta sa scoti, te ajuta sa perii si te ajuta sa calibrezi. Cind ai ceva de zis si te aude toata lumea, iti aranjezi putin perspectivele, ca sa nu te faci de ris. Si asa te trezesti fie ca celalat punct de vedere e cel valid, fie ca dracul nu-i chiar atit de negru. Mie, personal, a doua varianta mi se intimpla cel mai des. Asa ca ma trezesc de-a dreptul optimista dupa ce scriu pe blog. Ceea ce consideram a fi sfirsitul pamintului e doar un sughit minor al universului. Universul meu.

Nadia: Vad ca scrii in general despre lucruri care te enerveaza.  Cam care sunt lucrurile care te enerveaza cel mai des?

Monica: ...si eu care credeam c-am reusit sa ma inseninez mult! Mie nu prea-mi plac oamenii revoltati, care scriu cu clabuci la gura si la degete. Dimpotriva. Cind esti furios, poti s-o dai de gard in stil mare. Sa exagerezi si sa denaturezi. Hai sa fim seriosi: lumea nu se indreapta cu umarul, fie el un umar cit de revoltat.  Prefer perspectivele echilibrate, cu justa masura, si ma chinui cit de mult pot sa le aduc si-n ograda mea. Ca obiectiv personal, incerc ca eticheta “clabuci” de la mine din blog sa aiba o pondere cit mai mica. Pe de alta parte, trebuie sa marturisesc: am obiceiul sa ma enervez rapid si sa reactionez pe masura. O cearta in parcare ma face sa tremur de nervi cel putin o jumatate de ora, timp in care recapitulez toate modalitatile in care interlocutorul poate sa moara in chinuri. Vesnice, daca e posibil. Insa imi trece... la un moment dat.

Si da, ma enerveaza multe, in ordine: nepasarea (cum poti lasa sa se intimple asa ceva linga tine si sa nu faci nimic?), lasitatea (cum poti sa nu reactionezi de teama ca-ti pui tu fundul prea mult la bataie?), oamenii care nu-si vad lungul nasului (cum poti sa povestesti la toata lumea ca soarele se-nvirte-n jurul tau?), ridicolul (cum poti sa te faci in halul asta de ris si tu sa nu vezi?) ..si sa nu iasa lucrurile asa cum imi doresc (cum pot sa nu ma duc la un psihiatru din cauza asta? Ei, iata ca nu ma duc, c-asa NU vreau eu!)

Nadia: Blogul tau imi lasa impresia ca esti un om pe care il paraseste umorul foarte rar spre deloc.  Cum s-ar zice...cum reusesti?

Monica: Nu stiu daca simtul umorului merge dupa vreo reteta. Ma ghidez dupa un principiu popular, insa parafrazat: decit sa plinga ma-sa, mai bine sa rida mama. In orice situatie, risul e mai bun ca plinsul. Te remonteaza si te ajuta. Povestile care adincesc tristetile, regretele si oftaturile nu sint cea mai buna terapie. Terapia buna e aia care te scoate din stari urite. Pai sa-l vad eu pe ala care e trist cind ride... Si mai cred si ca am noroc. In jurul meu se intimpla atitea lucruri amuzante, incit n-am cum sa ma intristez prea mult.

Nadia: Ziceai intr-un post mai vechi ca blogul tau se adreseaza in principal prietenilor tai. Ce crezi ca-i atrage si pe oamenii care nu te cunosc sa-l citeasca?

Monica: Pe cuvint ca nu stiu sa raspund la intrebarea asta. Banuiesc ca majoritatea vin ca sa rida, ca alta explicatie nu am. Povestile mele sint simple, personale, fara sa deranjeze prea mult arhitectura Universului si fara sa aiba pic de noutate in ele. De la mine de pe blog n-o sa afle nimeni ca a fost cutremur, de pilda, ci - cel mult - ce-au facut Popestii de cutremur... Chiar nu stiu sa pun degetul pe o explicatie clara. In afara de ris.

Nadia: Oricine poate afla de pe blog cum te cheama, cum arati, unde lucrezi si asa mai departe.  Ti-ai dorit vreodata sa fi cenzurat aceste informatii? De ce crezi ca le tin secret unii blogari?

Monica: Sa stii ca la inceput am avut niste retineri. Ma gindeam ca avind un blog foarte personal si destul de copilaros, risc sa nu fiu luata in serios in lumea reala, a industriei asteia unde lucrez. E suficient un simplu google si iacat-o pe Monica Tanasoiu ce pareri valide are despre lume si viata, unde nu intra decit pisici, monici, Popesti si alte lucruri relevante, mai ales pentru marketing, comunicare, bugete si chestii serioase cu care imi cistig piinea. Pe parcurs, insa, m-am gindit ca oricum asta sint eu de fapt si n-are rost sa ma ascund. Daca blogul reuseste sa fie o imagine realista si echilibrata de-a mea, inseamna ca nu-mi poate face rau. Cred ca bloggerii isi protejeaza parte din identitate din minime precautii. Nici eu nu mi-am afisat tot CV-ul pe blog, si nici n-am s-o fac vreodata. Internetul e o lume imensa si intens necontrolabila. Nu se stie...

Nadia: Povestesti cu dezinvoltura tot felul de intamplari: gafe, neintelegeri, momente de neindemanare...Unde incep si se termina lucrurile care sunt rezonabil de povestit pe un blog personal pentru pastrarea “prestigiului” nestirbit?

Monica: E greu de zis. Cred ca poti sa povestesti orice, cu conditia ca povestea fie confortabila. Atit pentru tine, cit, mai ales, pentru ceilalti. Cind scriu, ma gindesc de fiecare data daca cei care ma citesc AR VREA sa afle despre asta. Ma gindesc mai putin in ce lumina ma pune pe mine. Am o granita pe care n-o trec: lucruri care ii implica si pe altii la nivele foarte personale si despre care oamenii respectivi nu vor sa vorbeasca. Ar fi absolut neplacut si, mai ales, nesimtit, sa incalc dreptul la intimitate in felul asta.

Nadia: Ai facut ca si mine, Facultatea de Jurnalism. Unii considera bloggingul o forma de jurnalism, tu ce zici?

Monica: Eu am studiat bloggingul in facultate, pasager, ca un gen jurnalistic, intr-adevar. Dar felul in care bloggingul a explodat in ultimii ani cam scoate blogurile din sfera jurnalismului si le introduce, mai degraba, in sfera socializarii. Exista blogging facut in continuare dupa norme, fara sa sara gardul in alte ograzi de genuri, insa exista blogurile personale, care inghit din ce in ce mai multa pondere si care sint departe de vreo forma de jurnalism.  

Nadia: Ma  amuz o groaza cand citesc extrasele din dialogurile tale cu Popescu. Popescu ce parere are de faptul ca e personaj pe blog? Dar ceilalti oameni din jurul tau care se gasesc prin blogareala?

Monica: Tributara obiectivitatii, m-am infiintat la Popescu si l-am rugat sa declare parerea lui sincera despre acest aspect. Astfel, Popescu considera ca tolereaza acest lucru cu marinimie, ca pe un purice tolerat in blana ursului [citatul este exact]. Unde ursul, acest rege al padurii, care este nimeni altcineva decit... dar sa nu divagam. Cred ca Popescu m-ar lasa sa fac orice, atita timp cit ma face pe mine fericita. Ceilalti oameni nu s-au plins niciodata. Sau, ma rog, nu mi s-au plins direct.

Nadia: Am vazut ca indemnai lumea intr-un articol sa blogareasca moderat si sa nu se faca sclavi la adminul blogului. Tie ti-a influentat in vreun fel viata faptul ca ai blog? Ce ti-a adus bun? Dar rau?

Monica: Pot sa spun ca blogul mi-a influentat viata intr-un fel. In primul rind, m-a facut mai atenta cu perspectiva mea asupra lucrurilor. Apoi, cu felul in care ma manifest. Nu in ultimul rind, mi-a adus un grup nou de prieteni cu care socializez in mod regulat, chiar daca unii sint departe: Jeg, Basty, Shmeny, Jimi, Hudrea. Apoi, o mai am pe Zappy, pe care bloggingul mi-a facut-o prietena si colega de birou, caci asa ne-am cunoscut si asa a ajuns ea la noi in agentie. Si multi alti oameni cu care interactionez pe ici-colo, prin fascinanta lume a internetului.

Nadia: Ce bloguri scrise de femei citesti? (pomeneste vreo 3)

Monica: Pai... e greu cu doar trei. Am multe femei in lista, dar simt nevoia sa le mentionez pe Miki, pentru faptul ca e o povestitoare innascuta, pe Maria Coman, care relateaza firesc, echilibrat si totusi savuros (plus ca la ea gasesc  tot timpul poze cu pisica) si pe Shmeny, pentru ca stie sa alterneze nostalgiile cu hohotele de ris si cu resemnarea. Pe Zappy n-o mai citez, ca are destula publicitate :)

Nadia: Care sunt articolele tale preferate de pe propriul blog? (pomeneste vreo 3)

Monica: Uf. Habar nu am. Sincer-narcisist, declar ca-mi plac majoritatea. Dar, daca ar fi sa ma gindesc pe sectoare din viata mea, as recomanda asa:

De ce-mi tragi clopotele, Mitica- pentru o descifrare a inceputurilor mele cu Popescu

Povestea lui Cap de pupaza - pentru o intelegere aprofundata a simtului meu artistic si estetic.

Taticul meu este pilot - pentru o mica privire in mediul meu de-acasa.