Asa cum te astepti de la un blog intitulat Loc de defulat, el contine o sumedenie de mici frustrari cotidiene si de intamplari simpatice care se termina cu bine. Si poate ca Loc de defulat ar fi doar un alt blog personal, daca nu ar exista o explozie de energie si bine dispozitie care te loveste fix cum deschizi pagina.

Contribuie la veselie si designul furnizat de Wordpress, nu zicem nu, dar elementul cheie al entuziasmului creat de blog il reprezinta autoarea, Miki Fintescu. Care acum are ditamai burtica. Pentru ca acolo o tine de aproape 9 luni pe Mara. Dar nu va lasati pacaliti de asta, in ciuda sarcini, Miki este plina de energie, vesela si zen.

Sabina: Cand ti-ai facut blog?

Miki Fintescu: Am stat sa calculez, stiind ca o sa ma intrebi asta, insa iar am uitat. Stai ca imi aduc aminte..2007..final ..septembrie, parca.

Cum uit toate zilele de nastere, o uit si pe a blogului meu. Altfel s-ar supara mama, caci nici pe a ei nu o tin minte. Nu ar fi drept :)

Sabina: De ce ti-ai facut blog?

Miki Fintescu: Pai a fost destul de simplu, pentru ca imi place sa povestesc chestii, pentru ca lumea radea la povestile mele si pentru ca lumea imi spunea des "bai, ar trebui sa le scrii!".

Iar eu am zis: a, da? Si am inceput sa le scriu..iar de atunci tot scriu. Nimeni nu spune ca ar trebui sa ma opresc, deci eu scriu. Pana la cerinte contrarii


Sabina: Blogul are legatura cu jobul tau? Am citit intr-un post mai vechi ca lucrezi ca jurnalist.

Miki Fintescu: In masura in care ambele lucruri imi cer sa scriu, caci si la munca tot asta trebuie sa fac. Ummm... deci m-am facut jurnalist pentru ca imi place sa ma aud vorbind si mi-am facut blog din acelasi motiv, deci all in all, cred ca putem gasi o paralela intre job si blog. Totul se reduce la egocentrism. Da. Asta e :)

Sabina: Esti foarte deschisa pe blog, povestesti despre familia ta, pui poze, iti scrii numele intreg. Ai avut vreodata probleme din acest motiv? Sau fiind jurnalist asumarea unei identitati publice e ceva obisnuit?

Miki Fintescu: Mi s-a parut de bun simt sa imi asum lucrurile pe care le scriu. Probabil ca da, faptul ca ma semnez la sfarsitul fiecarui material de-al meu de.. pfoai... 8 ani incoace are a face cu usurinta cu care ma expun. Nu am avut probleme niciodata.

Iata un argument in plus pentru care am ajuns pana la expunere maxima. Adica la un moment dat m-am surprins dandu-mi adresa completa de acasa. De fapt, nici macar nu mi-am dat eu seama, ci altii care mi-au zis "Bai, fata... exagerezi putin. Pe lumea astea chiar mai sunt si nebuni". Am sters adresa, dar restul obiceiului a ramas, desi n-am nicio problema cu cei care scriu sub pseudonim. Sunt sigura ca au motivele lor si le respect.

Sabina: Si acum intrebarea "cea mare", cum e sa fii insarcinata?

Miki Fintescu: Genial, fantastic, fabulos, cum nu se poate mai simplu! ...si acum, disclaimerul: in cazul meu. Pentru ca am un copil care nu imi apasa pe vezica, nu ma inghionteste in ficat, ma lasa sa dorm 12 ore pe noapte chiar si acum, in ultima saptamana, nu a cerut kilograme in plus - practic arat ca inainte, doar ca mi-a crescut o burta.

Deci... simplu. Dar nu recomand sa faceti asta la voi acasa. Poate fi si nasol.

Sabina: Stiu. Femeile insarcinate sunt in general obosite si triste. In schimb am vazut din poze ca arati foarte bine si esti incredibil de vesela. Ar trebui sa faci reclama la copii :)

Miki Fintescu: Deja imi fac griji ca poate data viitoare nu o sa mai fie la fel, stii tu vorba cu minunea, cica nu tine decat 3 zile. La mine a tinut 9 luni, dar poate ca nu tine de doua ori. Desi nu vreau sa cobesc, daca ea, minunea, vrea sa apara, apai sa apara si a doua oara!

Sabina: Ai suferit schimbari comportamentale de cand esti insarcinata? Pofte din senin, nervi sau stari zen fara de motiv..

Miki Fintescu: Pofte nu, poate si pentru ca nu se putea mai mult decat pofteam inainte sa am un copil in burta. Starile zen la fel. Dar aia cu nervii... aia e o treaba dubioasa. Si da, am patit-o. Plangeam ca tuta. Si plangand in hohote fara motiv, plangeam si mai tare, ca plang fara motiv si ma duceam sughitand de atata plans si cu lacrimile inodate in barba la sotul meu sa il intreb, daca reuseam printre suspine, de ce mama dracului plang ca o tuta??

Si el imi explica, bietul, cu blandete ca uite, in corpul tau se intampla o groaza de schimbari hormonale si ca e normal, ca uite, scrie si in cartea de gravide... "daaaa...buhuhuhuuhu..... dar nu ma pot opriiii!!!!!", "eee, gata, gata, hai sa ne plimbam putin...". Bietul de el. Asa am avut si accese de gelozie.

Eu. Adica... eu!!!! Eu, care n-am avut accese de gelozie in viata mea. Atunci si lui i-a luat putin sa vina cu explicatia cu hormonii. Ca initial a intrebat "femeie, ai 'nnebunit??" Apoi ne-am prins amandoi care e treaba si a trecut si asta. Toata nebunia s-a terminat odata cu cel de-al doilea trimestru. De atunci sunt iar un om normal.

Sabina: Sotul tau lucreaza in televiziune, nu?

Miki Fintescu: Daps. Asta face el. Asa am ajuns sa fim impreuna.

Sabina: Cum se impaca sarcina cu jobul tau de jurnalist?

Miki Fintescu: Um... cum sa zic asta...sarcina a preluat controlul asupra jobului. Si intr-o zi, sarcina a zis: vreau sa nu mai mergi la munca! Iar eu m-am supus cuminte si am intrat in prenatal cat de repede am putut. Mai ales ca Mara, copilul din burta, era deja denumita che gue-mara.

Pentru ca era exact in perioada cu iesiri nervoase de care iti povesteam mai sus. Iesiri de care colegii mei ma credeau incapabila, asa ca au dat vina pe copil. Ceea ce, in mare parte, a fost pe buna dreptate.

Pentru linistea tuturor, am zis sa stau acasa. Si de atunci, n-am mai dat drumul televizorului. Urat. Urat.  ...deci nu televizor, nu ziare, nu stiri la radio. Ca sa raspund intr-o propozitie: nu se impaca sarcina cu jobul. Da' deloc!!

Sabina: Si dupa ce se naste Mara te intorci la job sau vei profita de concediu de martenitate pentru a petrece cat mai mult timp cu ea?

Miki Fintescu: Oh, Doamne, 2 ani imi par prea putini pentru a sta cu copilul meu! As vrea sa stau macar pana intra la scoala. De fapt, daca ar fi dupa mine, as vrea sa stau cu ea pana pleaca de acasa. Dar stiu ca la un moment dat vom avea amandoua nevoie de libertate. Totusi, 2 ani inseamna suficient timp sa se schimbe foarte multi parametri. Ca ma intorc la job, ca nu ma intorc la job.. e o decizie pe care prefer sa o iau mai aproape de momentul cu pricina.

Sabina: Cand am inceput sa iti citesc blogul, primul lucru pe care l-am remarcat este vitalitatea si pofta de viata. Din posturi si din fotografii razbate entuziasm si veselie. Aproape in toate pozele razi. Spune-mi ce contribuie la acesta permanenta stare de bine?

Miki Fintescu: Genetica. De-a lungul timpului am tot incercat sa conving oamenii ca e usor sa rada intruna. Apoi am invatat de la ei ca pentru a rade intruna, trebuie sa fii construit asa. Asa incat sa ai pofta de viata, sa nu te supere decat lucrurile cu adevarat importante, sa poti face haz de necaz, sa nu lasi lucrurile marunte sa iti manance ficatii.

Eu nu sufar de bad hair days, nu plang depresiv cand ma ingras, nu sufar din cauza iubitilor.. ma rog, nu sufeream. Zic genetica pentru ca tatal meu e un om foarte plin de viata si razacios, iar mama mea, un om care nu se supara niciodata. Dar niciodata, ma! E enervanta, zau! Si mai e si foarte optimista.

Eu am insumat toate trasaturile astea, le-am bagat frumusel in desaga adn-istica si am aparut: ta-daaam!
Asa sper sa fie si Mara, pentru ca viata e mai frumoasa cand razi.

Sabina: Spune-mi care sunt 3 din posturile tale preferate. Ma refer la cele scrise de tine

Miki Fintescu: De obicei uit ce am scris la scurt timp dupa ce am scris. Pentru ca scriu fara sa stabilesc in prealabil despre ce sa scriu, pentru ca scriu fara sa am un schelet al textului in minte... daca spun ca scriu fara sa gandesc, ma afund singura in hazna. Deci n-o sa spun asta, dar cam asa e.

Ma pun in fata tastaturii si scriu. Scriu cuvintele care imi trec atunci prin minte si nici macar nu mai arunc o a doua privire asupra scriiturii. Sau daca fac asta, o fac doar pentru a corecta eventuale scapari de ortografie. Sunt practic... trairi, sentimente aruncate pe foaia virtuala.

Exista deci o doza maxima de oralitate in textele mele. Iar faptul ca scrisul inseamna pentru mine o descarcare si nu un text de ramas in istorie, nu pot si gata sa numesc 3 posturi. Pentru ca nu imi trec trei posturi de-ale mele prin minte. Insa ma apucasem la un moment dat sa fac o lista cu postari antologice. N-am mai actualizat-o demult, dar... e mult mai bine decat nimic.

Sabina: Recomanda-mi 3 bloguri feminine pe care le citesti.

Miki Fintescu: Tocmai vorbeam cu sotul meu la telefon, caruia i-am citit intrebarea si imi spune: "si? ma recomanzi, ma recomazi??" "La bloguri... feminine", intreb eu consternata. "Pai da, pentru ca 68% dintre cititorii mei sunt femei, deci practic este un blog feminin". Revenind, eu nu am un blogroll mare. E doar maricel. 

Am preferat sa pun acolo doar persoanele pe care le citesc, deci cand ma apuc de turul blogurilor, pai ma apuc de turul blogurilor. De sus in jos, citesc fara de gres pe toata lumea. Toata lumea sau niciunul. Dar imi place de mor cand ajung pe blogul Monicai - Pai de ce?, pentru ca este nepermis de tonica, vesela si desteapta.

Mai citesc blogul Bogdanei, Jurnal din burtica - inca se numeste asa, urmeaza sa il rebranduiasca, pentru ca nu mai are burtica. Ea este matura si echilibrata. Ma linisteste sa o citesc.

Si al treilea... stai sa ma uit. Deci nu exista un al treilea. Al treilea sunt toate celelalte din blogroll. Really.

Chiar ma gandeam zilele trecute, extrapoland, cum s-a schimbat cercul de prieteni blogosferici de cand am pornit cu blogul si pana acum. Cred ca am un singur om care e cu mine de la primele posturi, nashu mare. Poate si motanes. Desi el e putin mai nou decat nashu mare. Dincolo de ei, au tot venit si au plecat prietenii virtuali. Culmea este ca suma lor a ramas constanta. Si stii, de unii chiar imi pare rau, adica obisnuiam sa fim o gasca funny. Too bad... ca ma si apuca nostalgia acum.

Sabina: De ce crezi ca s-a modificat cercul blogosferic?

Miki Fintescu: Habar n-am, banuiesc ca este ca si in viata, sau poate chiar putin mai complicat. Stii, e greu sa fii constant pe internet pentru ca practic este o adaugire la viata reala, si asa aglomerata.

Si atunci multi dintre ei si-au inchis blogurile, altii trec sporadic si pe la ei, daramite pe la mine, iar altii, cei care nu aveau blog ci pur si simplu erau prezenti prin comentarii la mine...Nici nu stiu, si-or fi gasit si ei alte indeletniciri, dar sa nu zica si ei macar pa? Ntz ntz ntz..

Sabina: Ti-ai facut cunostinte pe internet cu care apoi sa te fi intalnit si in viata reala?

Miki Fintescu: Da, dar sa nu-i spuneti sora-mii! E sora mai mica si incerc sa o invat ca nu e ok sa aiba incredere in toate prezentele de pe internet, ca pot avea intentii marsave. Dar uite, ca tot ziceam de nashu mare, daca tot suntem de atata amar de vreme impreuna pe net, am ajuns prieteni de familie, cu vizite acasa si tot tacamul.

Ar mai fi si fete, pisicot, ilinca dima... Si daca n-am ajuns sa ne vedem ochi in ochi, atunci cu multi vorbesc pe mail sau mess. Elena, da! Elena din Suceava. Pana acolo am mers sa ne vedem. De fapt, mergeam in vacanta acolo, si am zis ca daca tot suntem in zona, sa imbinam placutul cu placutul.

Si sigur am ratat cateva nume. Uite, Lorelei, care mi-a dat o pizza dupa ce scrisesem pe blog ceva de o pizza. Si bonus mi-a dat si plastilina pentru copil iar apoi a plecat si m-a lasat crucindu-ma. Ne-am mailuit inainte, imi solicita imperios sa ma vad cu ea. I-am zis ca imi suna ca si cum mi-ar vrea raul.

Mi-a zis ca are 1,60 pe tocuri, deci e inofensiva. Si ne putem intalni in spatiu public. Nu mi-a trecut prin cap apoi ca pizza aia putea sa ma ucida. Si bine am facut, ca pizza a fost delicioasa. Oricum, am impartit-o cu ai mei. Deci daca trebuia sa o mananc pe toata pentru a muri, atunci am ratat momentul si am ramas in continuarea prietene de joaca, eu si Lorelei, care n-are blog, e doar prietena de joaca.

Sabina: Tot caut o intrebare de incheiere si nu gasesc nimic apoteotic, asa ca te las pe tine sa imi spui ce vrei.

Miki Fintescu: Uuuh! deciziile importante ma sperie intotdeauna. Stai sa vedem ce am ratat sa spun. Hmmmm...Stiam eu ca trebuie sa imi structurez un plan al interviului, ca la munca, dar am pierdut toate obiceiurile bune de acolo odata cu prenatalul.

Uite, o sa termin cu importanta, adica ma fac ca trebuie sa ne oprim pentru ca am treaba si iti zic asa: "Uite, trebuie sa merg pana la vecinii parinti urgent pentru ca trebuie sa mai fur niste fructe din gradina, iar dupa aia trebuie sa ma apuc de teme. Temele la germana, ca maine vine profa si nu am apucat sa termin. Niciodata nu apuc sa termin".

Asta este, de obicei, momentul in care lumea se panicheaza aproape: "teme?!!? germana?!??!?! .....de.... ceeee???" De placere, ma. De-aia! Si din orgoliu, poate.