Stiti ca noi nu putem crede lucruri rele despre noi? Structural cumva nu putem sa nu fim de acord cu noi insine. Asta daca nu ne face placere sa ajungem pe la un spital cu o cifra in coada. Nu ai sa vezi niciodata oameni sanatosi invinovatindu-se. Nu, nici printre cei gasiti vinovati de un sobor intreg de judecatori seriosi. Nici printre cei aratati cu degetul de o societate ‘nemiloasa’.­

Asa ca, fie ca ne vedem tendinte spre lene, violenta, prostie etc ne vom gasi mereu cate o justificare. Una care sa ne absolve. Ca pana la urma noi traim cel mai mult cu noi insine. Si trebuie sa ne placem ca sa nu dam apa la moara lui Freud.

Iar daca ni se intampla sa nu cadem de acord cu noi insine ca suntem perfecti atunci ne promitem in barba ca vom fi. Pana la urma viitorul conteaza, ca trecutul oricum s-a dus. Si cu niste jumatati de gura ne propunem niste rezolutii in care nici macar noi nu credem, dar sunt bune pentru linistea de moment.

Si mai ales sunt bune ca sa ii adoarma in dulci soapte pe cei din jur. Care observa la noi anumite lucruri. Ce nu le plac. Si alaturi de care nu ar putea convietui. Observa inmuguriri de rau de care mai degraba ar fugi – poate ca te lauzi prea mult, poate ca aroganta iti intuneca judecata, poate ca slabiciunea nu te lasa sa duci nimic pana la capat, poate nu stii sa pierzi si nici sa accepti.

Sunt nenumarate moduri in care becul caracterului tau se poate aprinde a failure. Si sa ii faca pe toti sa o ia la goana cu nadragii in vine de frica unui rau mai mare.

Numai ca tu stii fiindca nu este prima oara cand treci prin asa ceva. Si ascunzi becul sub un cearceaf colorat, atragi atentia in alta parte. Promiti. Cu buna credinta, cum ai putea altfel? Si tu iti dai seama ca nu e chiar bine ce faci. Si spui ca tu nu mai faci ceea ce iti sta in caracter.

Si chiar nu mai faci. O perioada mai lunga sau mai scurta, in functie de capacitatea de concentrare. Ca doar nu este usor sa fii impotriva naturii tale.

Pana la un moment dat cand efortul depus sa nu fi tu insuti ti se va parea prea mare. Si nu se va mai justifica. Sau vei ajunge la concluzia ca trebuie sa fii acceptat asa cum esti. Ca doar exista si defecte mai mari. Si pana la urma cine nu are defecte? Sau pur si simplu te vei relaxa, gandindu-te ca uite, ai scapat de pericol si ai reusit sa te schimbi.

Si atunci propriul caracter isi va arata dintii ranjind. Pentru ca, faci ce faci, tot nu poti scapa de el. Si nici noi, cei care il observam, si speram ca totusi, miraculos, va fi bine.