Umbla un zvon ca un zmeu colorat prin lume, cum ca grasele sunt iar la moda. Bravo. Vivat. Ura. Astept cu nerabdare informatii proaspete si zilnice si abundente despre asta.

Ma plec voua, celor ce hotarati cand e o grasa buna si si cand nu. Nici nu stiu exact cine sunteti. Creatori de moda homosexuali sau slabanoage cu multa influenta care nu puteti sa va ingrasati si atunci decretati ca e bine ca voi. Nu stiu si nici nu-mi pasa. Dar ma rog voua sa ma tineti la curent cu ultimele trenduri legate de cata slana am voie sa pun pe fund si sa raman totusi sexy ca la balamuc pentru majoritatea barbatilor normali la cap.

De ani de zile petrec ore bune cu pozele din anii 1920 pe genunchi. Le admir si sper ca acele vremuri, cand femeile habar n-aveau inca de faptul ca e musai sa ai abdomen plat pentru o viata armonioasa, o sa se intoarca. Si ca o sa se intoarca suficient de repede incat sa le prind si eu, in segmentul meu de viata sexuala activa.

Pentru ca aproape nimic nu ma poate opri pe lumea asta din a manca ce-mi place. Hai ca in zilele normale poate mai reusesc sa stau decenta, de rusinea colegilor de la serviciu. Si seara iau inghitituri mici in fata sufletului pereche, ca sa nu-l sperii cu apetitul meu. Si sa evit situatia in care el ar fugi urland, alb ca hartia la fata.

Dar in vacanta, demon cu silueta de invidiat imi sopteste ca pot sa dau frau liber gurii mele si ca e timpul sa ma distrez si eu, macar de doua ori pe an. Afurisiti sa fie ei de suedezi. Nemernicii astia care au inventat bufetul suedez cu bucate la discretie, dintr-o sumedenie de soiuri, asezate lasciv, ca niste amanti cu sexul invartosat, varat sub nasul meu, la vedere. Bucate din care pot sa iau oricat de multe, ba chiar sunt indemnata sa fac asa. Afurisiti sa fie ei, oamenii astia reci care au venit cu asa o idée pagubitoare.

Si mi-am dat brusc seama ca singura modalitate prin care m-as opri din mancat ar fi sa fiu pedepsita pe loc. Adica daca mananc doi carnati cu paine proaspata, ei sa nu treaca prin tot sistemul digestiv si sa ii regasesc abia mai tarziu pe mine, peste vreo saptamana, sub forma de talie ingrosata.

La mine nu merge cu fineturi. Pentru mine ar fi eficient daca i-as inghiti si apoi imediat i-as gasi reprezentati pe spate, iesind tantosi de sub piele, in dreptul plamanilor, sa zicem. Pastrand exact forma lor initiala, de doi carnati asezati frumos, simetric, de-a stanga si de-a dreapta sirei spinarii, cu o chifla umflata tronand mandra la mijloc.

Daca mananc niste tablete de ciocolata, mai multe asa, ca nu merge sa inghit doar doua (imi face rau), insist sa-mi apara imediat o bucata mare de piele stantata pe unul dintre obraji. Sa fie exact atat de mare cat a fost, in centimetri liniari, dezmatul meu, si sa aiba exact acelasi model. Daca pe ciocolata scrie Cadburry’s, atunci asa sa fie inscriptionat si la mine pe obraz. Sa vada toata lumea ce am facut si in felul asta sa ma acopar cu rusine.

Sunt convinsa ca frica de ridicol m-ar opri. Probabil ca as umbla o saptamana bandajata din cap pana-n talpi, ca sa acopar merdeneaua ce acopera un san, brucata mare de branza cu mucegai de pe gat si niste dumicati de paine proaspata cu sos pe coapse. Si apoi, coplesita de rusine, as avea grija. Si n-as mai indesa sub nas cantitati industriale de mancare.

Afurisiti sa fie ei, suedezii. Tocmai m-am intors din vacanta si tot corpul mi-este acoperit, macar metaforic, cu o gramada de bunatati.