Dante, the evil cat

Autor: special guest

Sunt Dante si sunt stapanul casei. In fiecare zi am cate un plan sa-i scot din sarite pe colocatari. Ei cred ca sunt stapanii mei, dar se insala amarnic. Va spun cum incepe o zi din viata mea si cum se termina si va veti convinge singuri.

Ziua incepe cu o ora-doua inainte de trezirea celor doi, o sa le zic “ea” si “el”, sunt neimportanti.

De cele mai multe ori, la ora 7 ma duc si o calc pe moaca pe ea. Imi place sa stau cateva minute pe perna ei. Daca intampin rezistenta, miaun. Cedeaza repede, isi muta capul direct pe canapea si perna imi ramane mie.

Pe el il simpatizez mai mult. Deh, e mascul. Pe perna lui nu ma asez, dar ii miaun si lui in ureche. Cat sa se trezeasca.

Amandoi au o sarcina foarte importanta, sa-mi dea mancare.

Se trezesc greu, dar ma asigur ca primul drum pe care-l fac e la bucatarie, sa-mi serveasca micul dejun. Si aici trebuie sa ma implic. Incep sa miaun si mai tare si ii ghidez spre castroanele mele.

Mananc repede si logic, mi se face sete. Urasc sa beau apa din castron, asa ca merg direct la sursa – chiuveta de la baie.

De cele mai multe ori o prind pe ea in baie, se misca incredibil de incet si de cele mai multe ori se spala pe dinti cand intru eu. Nu ma intereseaza. Hop, pe chiuveta. In momentul ala, ea trebuie sa execute niste miscari foarte simple. Sa-si protapeasca periuta intre dinti si sa miste bateria astfel incat sa pot bea eu apa.

Am reusit insa sa o si dresez, dar faza asta o aplic cand o vad extrem de adormita si vreau s-o scot din sarite. Stau pe chiuveta, ea sta cu periuta in dinti, dar nu ma aplec sa beau apa, astept sa-mi dea ea din palma. Sunt un print si astept sa fiu servit. Daca-i prea rece apa, astept sa se mai incalzeasca la ea in palma.

Dupa aia ei incep sa se agite, nu-si gasesc hainele. Ma rog, de multe ori, stau eu pe ele. Imi place la nebunie sa ma asez pe hainele proaspat calcate. Intr-un final pleaca si ma lasa-n pace.

Seara mi se face putin dor de el. Atat, doar de el, asa ca il pup cand vine acasa. Pe ea o musc de nu se vede, e o nesuferita care rade mereu de mine ca-s gras.

Ca si dimineata, prioritatea e masa mea, asa ca iar ii ghidez spre bucatarie. Nu stiu de ce e nevoie de ghidatul asta, ce-i asa de greu sa vii pana in bucatarie? Ma rog, deja nu ma mai mira nimic din specia lor.

Avand in vedere ca toata ziua am stat singur si-am dormit, seara am nevoie de miscare, asa ca fac ture prin casa. Nu am un traseu foarte lung, avand in vedere ca e mica rau casa. Si ma mai incurca si ei. Pe ea o musc de picioare de cate ori am ocazia.

Vine si ora de culcare. Ora mea, ca ora lor e mult mai tarzie. Asculta muzica, fac zgomot, nu-i mai suport. Mereu ma asez pe picioarele ei, dorm mult mai confortabil cand stiu ca ea trebuie sa ma suporte toata noaptea.

In mare, asta-i ziua mea. Sunt stapanul casei mici de pe bulevardul Ghencea si nimeni nu ma poate contrazice.

Articolul face parte din concursul Jurnal de blanita, in care cititoarele noastre povestesc ce cred, simt si fac animalutele lor iubite. Materialul este scris de Elena Tudor. Sa speram ca va castiga unul dintre cele tricouri create de LKIT Girls.