Hot City - Cultura urbana feminina

Cand romanii faceau filme vesele

Imi plac filmele foarte vechi. Atat de vechi incat stii ca n-ai nici o sansa ca vreunul din oamenii pe care ii vezi miscandu-se in fata ta pe ecran sa mai fie in viata. Eu eram insa convinsa ca Romania a fost dintotdeauna mai in urma fata de restul planetei, atat de in urma incat si Apocalipsa ne va lovi cu o intarziere de 100 ani fata de lumea civilizata. Asa ca atunci cand am auzit ca la Cinemateca Eforie se proiecteaza filme romanesti mute din anii 20, cu ocazia aniversarii a 550 de ani de la prima atestare documentara a Bucurestiului, mi-am zis ca asa ceva trebuie sa vad si eu. Cum, romanii faceau filme inca de la inceputurile cinematografiei? Uite ca da, si chiar, indraznesc sa spun, niste filme mai interesante decat cele cu care se ocupa acum.

Am crezut ca masteratul imi va aduce macar bucuria de a-mi permite sa cumpar bilet redus cu carnetul de student, dar nu, mi-a zis tanti de la casa. Bilet redus studentesc capat numai daca am abonament.

Aici simt nevoia sa pun o intrebare, nascuta poate din prostia mea, dar pe care eu o gasesc legitima. Daca as fi avut abonament, de ce as fi vrut sa-mi mai cumpar si bilet, fie el redus sau nu? Am abonament la metrou, si nu-mi mai cumpar si o cartela de 2 calatorii de fiecare data. Cum functioneaza abonamentele la cinemateca? Astept lamuriri.

Am vazut asa: “Maiorul Mura”, comedie-farsa cu Jean Georgescu, Elvira Godeanu si Marietta Sadova, toti trei niste legende ale actoriei romanesti, din ce-am auzit; apoi “Asa-i viata!”, un scurtmetraj Chaplin-ian tot cu Jean Georgescu si in final “Gogulica ceferist”, neterminat si mai putin reusit, toate trei turnate candva prin 1927.

Nu-mi pare rau ca am dat 10 lei pe biletul intreg. Chiar daca filmuletele vazute erau fara sonor, asadar necesitau un efort de concentrare suplimentar. Chiar daca imaginea era incetosata si galbuie, deh, ca la un film mai batran de 80 ani.

Iar motivul pentru care nu imi pare rau este acela ca m-am trezit teleportata intr-o epoca a filmelor romanesti facute fara incrancenare fata de saracie, mizerie, regimul politic si alte lucruri urate. Filme romanesti realizate pur si simplu din placerea de a face film si de a spune o poveste, de catre oameni care in mod vizibil se distrau la culme cu (pe atunci) noul mijloc de exprimare artistica.  Povestile erau optimiste, usurele si romantice.

Nu cred ca nu se mai fac in ziua de azi filme usurele si romantice. Doar ca nu in Romania, care e intepenita, cinematografic vorbind, in “marea arta” a realismului special-pentru-festivaluri, unde e musai sa fii minimalist, incruntat si sa arati oamenilor lucruri care sa-i sece la inima, de exemplu copii avortati. In Romania, nu vrea nimeni, cu mici exceptii ( “Restul e tacere” al lui Nae Caranfil, sa zicem), sa faca cinema pentru entertainment, ci doar sa se vaicareasca pe pelicula. De aceea, calatoria in timp la cinemateca a fost -vai ce cliseu- o gura de aer proaspat.

Apoi, ar mai fi si placerea de a vedea masini de epoca si femei frumoase imbracate in 'flappers', cu tunsori bob si palarii cloche, d-ale noastre, nu de-ale strainezilor. Plus imagini din Cismigiu asa cum arata el acum muuulti-multi ani.

In timp ce noi, cei din sala, ne uitam la filme vechi si mute, din clubul de alaturi se auzea vocea entuziasta a lui Tudor Chirila: „Am doar optispe aaaani/sunt nebun, iubesc si nu am baaani!” Ah, Tudor Chirila. Unde, oare unde voi scapa de tine.